Am venit să-ți mulțumesc viață, pentru ce mi-ai dăruit.
Am ocazia să-ți spun, viață, că-ți sunt dator pentru ce m-ai ferit.

M-ai învățat să cresc drept. Am reușit să cuceresc ani.
Am adunat speranțe și tu mai adus aproape de ele.
Ai păstrat discreție la prima mea dragoste și mi-ai fost alături la clipele încercării.
Am prin curaj să înfrunt viitorul scris de tine pe o frunză în prun.
Am făcut primii pași în prezentul netezit de tine cu grije.
Nu ne-am despărțit niciodată și promite-mi că nu mă vei trăda.
Mi-ai oferit taina căsătorie. Am descifrat secretul răspunderii de tată și bunic.
Și ani lungi am împletit împreună bucurii și încercări.
Am oferit lumii o oglindă a ființei mele, dar tu viață te-ai ascuns în umbra ei.
I-am mințit un pic dar tu m-ai înțeles. M-am jucat un pic și tu-ai admis.
M-ai împins să clădesc, dat n-ai permis nimănui să privească sub oglinda mincinoasă.
Mă lași să fiu eu însumi, dar văd că n-am putere.
Întorc privirea și vreau să mă privesc.
Văd ceața dimineții și soarele plăpând.
Cu ora, cresc razele luminii, dar vălul nu dispare.
Pricep puțin, dar prea puțin din cartea, la pagina deschisă.
– Ce vrei să-mi spui tu viață ?
– Oare cortina e gata să cadă și piesa se sfârșește ?
– Oare e doar o încercare, să îmi arăți ce poți ?
E toamnă și roade se adună. Va culege vântul și frunza mea din prun?
Să știi că am adunat cu trudă avere, gând, putință și drept de judecată.
Ia să vedem ce-mi ceri acuma tu ca răsplată.

Stăm amîndoi și nu știm versul mai departe. Care din noi să fie învingător ?
M-ai lăsat să fiu singur, cei dragi m-au ocolit, și n-am cu mine decât taina în suflet adâncită.
Tu ai tot ce vrei, eu numai crezul.
Și de o fi să fie, nu depun regretul că n-am fost înțeles, că vorba-n jumătate le-a gâdilat auzul.
Cealaltă jumate o iau cu mine și mai departe am s-o duc.
Ei s-or gândii poate mâine, de n-o fi prea târziu, și împăcat voi aștepta răsplata de pe urmă.
El sau ea, poate vor spune.

– Ce-a făcut se vede-n fapte, ce zicea nu auzim, gluma spusă ieri e ștersă, dar astăzi o socotim.
A ascuns durerea în glumă, speranța în planuri fără rost, spaima în poveste și disperarea în lemn de foc.
A rămas înfipt în datini, n-a cedat, nu s-a supus, și-a făcut un rai în preajmă și-a pus rostul mai presus.
L-am urma de-ar fi o joacă, da-i prea greu urcușul său.

Viață, hai să ne-mpăcăm, că fără mine nu ai rost!
Hai să depănăm fuiorul și-om vedea de firu-i lung.
Tu pui lâna, eu duc roata și-om mai scrie-n cartea mea, înc-o pagină cifrată,
când cu râs, când lăcrimând, când iubit sau părăsit.

Iar mă pui la încercare, n-am cuvinte să-ți răspund
Nu sunt trist că nu mai pot, și nici vesel că nu-i loc
Mi-am dorit mai multă pace, dar coroana are spini
Mi-am dorit multă tandrețe, dar iubirea e un chin.
Am avut ce tu mi-ai dat,
nici prea bun de lăudat,
nici cu pată de lăsat.

Eu cu mine, păstrăm calea și-om privi în urma mea.
S-o găsi o voce blândă și un chibrit de-aprins o stea,
lângă poza îngălbenită de uitarea celui ce, cândva m-avea.

Și de mi-ai da o viață, cadou de la-ncepută pus
Aș apuca aleea ce tot acasă m-a adus.
Dar poate-n altă lume, m-aș face înțeles
Cu mai puține basme sau versuri greu de șters.

Mai îmi doresc un lucru, când lângă mama mea,
îi voi citii povestea trăită fără ea,
cu caldă mângâiere pe fruntea acum ridată
să-mi șteargă orice durere, zâmbind ca altă dată.
– Să nu fi trist băiete, doar o viață ne e dată !

S-a trezit vinul în pahar
și obrajii s-au uscat din plâns
dar ce folos căci ani trec
și ce-a trecut nu vom schimba de-ajuns.

Te simt viață, mai aproape.
Eu aici și tu acolo, împreună vom urca.
Ce zici este crucea grea ?
– Nu. Viața asta nu-i a ta.
E darul pentru cei ce-ți vor urma.

Hârtie albă, scris mărunt
Ți-am dăruit din gândul crunt
Vei fi citit de-un glas mai bun
De Crăciun sau poate acum!