Ultima actualizare: 30.03.2012

CUPRINS:

1. Mircea Vulcănescu – Evocare, Paris, 2011.

2. Convorbire cu Sandra Vulcănescu de Hillerin („15-02A”), Paris, 2002.

3. Scrisoare adresată de Emil Cioran Doamnei Viorica Vulcănescu, 1968.

MĂRIUCA șI SANDRA VULCĂNESCU și-au evocat la Paris tatăl,
Publicat pe 29 Oct 2011

vezi: http://www.război întrun cuvânt.ro/2011/10/29/măriuca-și-sandra-vulcănescu-au-evocat-la-paris-pe-fericitul-martir-mircea-vulcănescu/

Convorbire cu Sandra Vulcănescu de Hillerin, Paris, 2002

vezi: http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1476&page=24

Yolanda Lalu Levi;
In acest interviu, realizat în august-septembrie 2002,
apar elemente dintr-un interviu anterior, luat de Ioana Popa doamnei Vulcănescu în 2001.

Tata a zis: eu nu plec. și Noica zice: dacă el nu pleca, cum era să plecăm noi.

Când ajungeam acolo, chit că era beznă,  eu simțeam o căldură clandestină, în aer era ceva ce aici n-aveam deloc?

Rep: Viața dvs. interioară și exterioară a gravitat în jurul familiei, la un moment dat familia s-a lărgit pentru a include și sute de refugiați, copii ai exilului pe care i-ați ajutat matern. Să începem cu familia părintească, cu Mircea Vulcănescu, tatăl dvs., în aura căruia ați trăit o viață întreagă. Ne puteți spune câteva cuvinte despre el?

S.V. In primul rând sunt uluită că sunt aici pentru că am continuat să trăiesc ani de zile cu amintirile prezenței lui din România. Sora mea, Măriuca, a spus într-un interviu un lucru de care am fost puțin geloasă pentru că așa l-aș fi spus și eu dacă aș fi găsit cuvintele: Am avut un tată ca o duminică. Acest lucru m-a impresionat și pentru că duminicile pe care le-am petrecut cu tata au fost adevărate sărbători. Mi-aduc aminte, ne citea din Cocteau, din Eminescu, Arghezi și alții, tot felul de lucruri grele pentru copii și mama îi spunea:ce le citești copiilor lucruri din astea acuma, el spunea: lasă, că poate le rămâne ceva. Era o fire atât de veselă, de luminoasă. Totul era în joacă și tata nu se dădea înapoi de la nimic. Ajunsesem la un moment dat să jucăm un joc, duminica, el ne citea poezii de poeți care erau la modă atunci, și noi ne făcusem urechea în așa fel încât recunoșteam de cine era scrisă. Sau, când eram copil mic de tot, mă lua pe genunchi și mă învăța câte o frază celebră din câte un filozof. Așa învățasem că totul curge iar eu îmi imaginam că la Heraclit în casă toate robinetele erau stricate. Si recita atât de frumos, cu atâta suflet și simplitate, încât mi-au rămas toată viața în memorie poeziile lui preferate. Tata nu ne-a învățat numai poezii, ci ne-a învățat să ne coasem nasturii, el gătea, și ne învăța să facem prăjituri, să măturăm prin casă. Pe cât știa de multe pe atât era de simplu. Si era de o veselie contagioasă, unde apărea el parcă oamenii deveneau mai buni. Aș fi vrut ca toți prietenii mei să-l cunoască pentru că aveam senzația că era un grădinar de suflete. Mai tâ

rziu mi-am dat seama că un om ca el nu am mai întÎlnit niciodată.

Rep: Si apoi a căzut deodată acea cortină de fier care v-a ghilotinat intimitatea familială și care nu s-a mai ridicat niciodată, arestarea și moartea în închisoare a tatălui dvs. In ce condiții a fost condamnat?

SV. Tata a fost chemat de la Datoria Publică, unde era director, pentru a deveni Subsecretar de Stat la Finanțe în guvernul Antonescu. In 1944, când a căzut guvernul Antonescu, și-a reluat postul la Datoria Publică. Lucra acolo când l-au arestat, în mai 1946, împreună cu mai mulți foști Subsecretari de Stat și alți miniștri. A fost dus la Arsenal unde a stat 10 zile și și-a scris jurnalul care a apărut printre altele în revista Memoria. A fost cercetat de un procuror, Ionescu. Mi se pare că cercetarea începuse înainte de arestare. Tata i-a prezentat activitatea lui timp de patru ani. și acest procuror l-a găsit absolut nevinovat și a dat ordonanță de scoatere de sub urmărire. Tata a fost eliberat și s-a întors la postul lui de la Datoria Publică. în noaptea de 30 august 1946, a fost ridicat și dus din nou, întâi la Arsenal, dacă nu chiar direct la Văcărești. A început procesul, în care vroiau să-l pună tot pe procurorul acela să semneze, dar el a refuzat. A spus că un lucru o dată judecat de o anumită instanță nu poate fi rejudecat de aceeași instanță. Are autoritatea lucrului judecat. El l-a achitat. Până la urmă, guvernul Dr. Petru Groza a găsit totuși pe cineva care a semnat actele de dare în judecată. Tot acel lot de 16 oameni în care era și tata a fost arestat fără mandat de arestare. Am avut posibilitatea să asistăm la tot procesul. Eu am făcut clasa a 6-a la liceu particular, ca să pot să fiu dimineața la proces.

Rep: Ce vârstă aveați?

SV: Aveam 15 ani. La proces, după citirea actului de acuzație, urma rechizitoriul procurorului și pe urmă pledoariile avocaților. Tata a fost apărat de patru avocați dintre cei mai mari, pe gratis: Otulescu, Aznavorian, Valjan și Hanibal Teodorescu. Bani, noi nu aveam. Ei știau ce om integru era tata și atunci s-au oferit să-l apere. Tata ar fi vrut să fie apărat de un prieten al lui. însă prietenul acela a fost mai inprudentâ și a refuzat. Toți avocații au fost închiși pentru că au apărat foști demnitari din Guvernul Antonescu. Numai unul a scăpat cu viață, Profesorul Hanibal Teodorescu. Ceilalți au murit în închisoare, au pledat splendid. După pledoaria avocaților a urmat ultimul cuvânt al acuzatului. Erau date douăzeci de minute pentru fiecare. Ori tata pregătise o apărare nu numai a lui, ci o explicație a întregii situații, și pe cât se putea, și o explicare a situației celorlalți colegi ai lui, încercând să-i apere. A fost considerată o lecție de istorie. A durat patru ore și nimeni n-a întrerupt-o. Nu știu prin ce minune, a fost ascultat cu sfințenie de tot completul de judecată[1]. Mi-aduc aminte și de ultimul cuvânt al Generalului Arbore, un om de o mare integritate, care a spus o frază impresionantă: Când justiția înfige cuțitul în spinarea armatei, țara e pierdută. Toți luptaseră să-și servească țara cât mai bine. Sentința cea mai mică era de 8 ani și mergea până la 20 și ceva de ani. Tata a fost condamnat la 8 ani.

Rep: Fiind acuzat de??

S.V.: Că a făcut parte din Guvernul Antonescu, și că prin aceasta s-a făcut solidar cu toate faptele care s-au petrecut atunci. Alt capăt de acuzare dar care a căzut după mărturia lui Fielderman, șeful comunității evreiești, fusese antisemitismul. El a arătat că tata a făcut tot ce s-a putut omenește în favoarea evreilor, ba chiar unora le găsise slujbe la Institutul de Statistică. Tata fusese recomandat Mareșalului ca cel mai bun tehnician în finanțe și ca om de o cinste ireproșabilă. El refuzase de trei ori propunerea lui Ică Antonescu de a deveni Subsecretar de Stat, considerând mai utilă continuitatea lui la Datoria Publică, a 4-a oară i s-a spus că este un ordin. Iar la vremea procesului, în timp ce pe el îl acuzau că vânduse țara la nemți, –el care îi făcuse pe nemți să trimită opt vagoane de aur pentru ce au dat românii–, rușii încărcau tezaur românesc și-l duceau la Banca Națională din Rusia. Ironia înspăimântătoare este că în timp ce era tata la închisoarea de la Văcărești, au venit la el trimișii noului guvern comunist ca să pregătească, cu priceperea lui, participarea și negocierile României la Conferința de Pace. El, punând binele țării înaintea a orice, i-a ajutat cât a putut, cu tot ce știa.

Rep: Ce vești ați mai avut despre tatăl dvs. după terminarea procesului?

SV. După recurs nu am mai avut voie să-l vedem, mama mai trimitea pachete dar veneau înapoi. Singura veste pe care am avut-o despre tata din închisoarea de la Aiud a fost de la un fost deținut, Frățescu, cu care tata a împărțit celula un an.

El ne-a căutat, ne-a îmbrățișat când ne-a văzut și ne-a povestit cum în închisoare în ziua de Sf. Niculae a găsit în cizmele lui uzate un mic săpun Lidia și o pereche de mănuși pe care tata le tricotase în ascuns cu două așchii de bețe și lâna de la propriile lui șosete. Frățescu era într-o groaznică criză de depresie și tata știa că lui îi înghețau mâinile foarte tare și-l apuca disperarea. Tata a murit la Aiud după ce la Jilava fusese bătut și ținut în beci la Neagra 26 de ore gol împreună cu 6 alți deținuți. Nu-i mai țineau puterile să stea în picioare nemișcați, locul fiind strâmt, s-au întins pe jos, tata a propus să-l culce pe unul dintre ei, foarte tânăr și firav, peste corpurile lor ca să-i țină de cald și să-l scape. Era iarnă, cimentul era ud, înghețat. Ca urmare, tata, care avea deja pleura perforată de la bătaie, a făcut tuberculoză și a murit, readus la Aiud, după câteva luni, în 1952. Aceste lucruri mi le-a povestit Ionel Mociorniță care a fost printre cei 7. Același lucru i l-a povestit mamei Puiu Teodorescu. Noi am aflat de moartea lui doi ani mai târziu, în 1954.

Rep: Ce repercusiuni a avut asupra dvs. și a familiei condamnarea tatălui dvs.?

SV. Sora mea mai mică, Măriuca, a fost și ea băgată în pușcărie doi ani, fără nici un fel de motiv, administrativă se chema, pentru că erai rudă cu un criminal de război. Au întrebat-o: dumneata ai comentat arestarea tatălui dumitale? și ea a spus: nu. Era cam tăcută ea de felul ei. și nici cu mama n-ai vorbit? Cu mama am vorbit, era tatăl meu și atunci au spus: înscrieți acolo: condamnată pentru că a comentat arestarea tatălui tău, și pe urmă i-au spus: tatăl tău a fost cu mâinile în aur până la coate. Tata trăia din leafă, și trebuie să spun că nu eram bogați, nici săraci, eram normali, duceam o viață normală. Mama lucra, era profesoară de franceză și filozofie la Liceul Carmen Silva, a fost și la Mihai Viteazul și la Matei Basarab. La un moment dat au venit să mă aresteze și pe mine, dar așteptam un copil, și eram atât de slabă pe vremea aia încât probabil că au zis: asta moare până ajunge acolo, și nu vroiau să aibă mulți morți în catastifele lor… mă rog, Occidentul se interesa oarecum.

Rep: Mama dvs. și-a putut păstra postul de profesoară?

SV. Tata ar fi vrut ca mama să renunțe [să profeseze], și bine a făcut că n-a renunțat, pentru că după arestarea tatei, am fi murit de foame. Ea a fost mutată la o școală primară să predea româna, și din școală primară în școală primară, până la urmă au dat-o complet afară, au suspendat-o. Mama era cum era. Nu puteai s-o schimbi. Ea preda ce știa ea, cum știa ea. Erau duși la niște cursuri politice, unde s-a dat un film cu Stalin, și mama s-a apucat să se închine Doamne ferește, și a fost văzută. Pe urmă, când s-a cerut ca funcționarii să ceară moartea lui Maniu, care era șeful Partidului Țărănesc, mama a zis: eu sunt creștină, nu cer moartea nimănui. Ce să mai zic că înainte țărăniștii erau văzuți oarecum ca un partid de stânga, și acum erau dușmanii poporului muncitor și țărănesc?Oricum, toate lucrurile astea la un loc au făcut ca mama să-și piardă slujba până la urmă, și a rămas cu noi două pe brațe. Am trăit din lecțiile particulare de franceză pe care le dădea. Bineînțeles, ne-a fost luată și casa, cu tot ce se găsea înăuntru. Am avut norocul că a fost un portărel cumsecade care-l cunoscuse pe tata, sau aflase de tata.

I-a spus mamei: doamna Vulcănescu, vă dau un sfat, schimbați tot ce puteți cu lucruri proaste. Dar unde era să le duci? Că și prietenii noștri erau și ei înghesuiți ori li se luaseră casele? Eram ca să zic așa pe stradă, ne-a luat la el Sandu Sturdza care era căsătorit cu Nina Vântu. Ne povestea Nina cum tatăl ei, mare inginer petrolist cu vederi progresist-socialiste îi îmbrăca uneori în salopete când erau mici și-i ducea să muncească cu muncitorii să vadă cum e. Ce vremuri, ce idealuri?. După ce ne-au găzduit pe noi în apartamentul lor, culmea e că le-au luat și lor ultima cameră și stăteau ei cu copilul în camera copilului, iar Elsa Sturdza, mama lui Sandu, în salonul de trecere. Sora mea și cu mama stăteau în fosta lor sufragerie iar eu într-o cameră de serviciu. După aceea m-am măritat și m-am mutat la familia bărbatului meu unde ne-am înghesuit cum s-a putut și unde am stat până am plecat din România. Mama a rămas la Sturdza aproape până s-a prăpădit. Intre timp am avut un copil, în 1951, după 4 ani l-am avut pe al doilea?

Rep: Ați putut să terminați liceul?

SV. O clasă am făcut-o în particular, cât a fost procesul tatei în 1946, și anul următor, m-am înscris la liceul clasic mixt. Vroiam să fac latina și greaca la Sf.Iosif, [care] fusese liceu catolic pe lângă Catedrala Catolică. Dar cum era primul an de reformă a învățământului, era acolo o halima nemaipomenită. Cei mai mulți dintre profesori erau corupți, alții erau numiți peste noapte, doamna de geografie era nevasta ministrului nu mai știu care… Ea fusese închisă ca comunistă înainte. La început, venea cu plete lungi, cu o rochie lungă maro și vorbea numai cu tabloul lui Lenin și Stalin din spatele nostru. în Anul acesta noi o să facem geografie ne-a spus, și ne-a arătat Uniunea Sovietică care înglobase și țările surori, la care unul din elevi s-a sculat, a spus: doamnă, dar acolo e țara noastră, și e Cehoslovacia, e Polonia, da, a răspuns ea, încă nu, dar în curând. Cu timpul a început să poarte rochii tot mai scurte, să-și facă permanente, să vină cu mașina la școală, să se îndeletnicească cu viața de nevastă de ministru, și să mai uite, săraca, de idealurile ei și de viața din pușcărie. Făcuse sacrificii pentru Partidul Comunist. Chiar făcuse, nu e o glumă. Dar totul era în schimbare. Bacalaureatul nu se mai numea bacalaureat atunci, avea alt nume?. Mi-aduc aminte că profesorul de istorie de acolo, care era și directorul școlii, m-a întrebat: cine a vândut țara nemților în timpul lui Antonescu? La care eu am spus: nu știu, nu voiam să mă cert cu el că n-avea nici un sens, poate că zburam și eu repede.

Rep: Care a fost urmarea?

S.V: Profesorul de istorie mi-a pus 4 sau așa ceva, însă am avut și-o lucrare scrisă. Printr-o minune, cum ne-a dat Renașterea și asta era pasiunea mea, am scris cÎt am putut și-am luat 10 și-am trecut.

Rep: După liceu ați putut să continuați studiile??

SV. Am vrut să fac muzeografie, secția de istorie, dar s-a desființat facultatea și ni s-a propus să facem Institutul Maxim Gorki. Mie îmi plăcea mult rusa. îmi plăcuse așa de mult în Război și Pace a lui Tolstoi, și atâția alți mari scriitori ruși. În general aveam o pasiune pentru limbi. La 11 ani, învățam italiana la Institutul Italian, unde mergeau elevi mari, studenți sau adulți. La italiană, eram cea mai bună, deși eram cea mai mică. Am mers și la Institutul de Limbi Balcanice să învăț rusa încă de pe timpul războiului.

Rep: și ați terminat acel Institut Maxim Gorki?!

S.V: Nu l-am făcut deloc, nu m-am dus până la urmă. Nu mai puteam, nu puteam să suport. Numai când auzeam minuni dintr-alea despre Uniunea Sovietică și câte și mai câte mi se ridica părul măciucă, mă apuca groaza. Tata era la închisoare, pe sora mea Măriuca, nu au lăsat-o să se înscrie la arhitectură deși ieșise a doua dintr-o școală de pregătire; din 400 de candidați la examenul de intrare în facultate doi au fost șterși de pe listă, ea și băiatul generalului Zorzor. Apoi Măriuca a fost și ea închisă doi ani. în fine, nici Măriuca nici eu n-am putut face facultate. Ea a reușit în cele din urmă să facă o școală de proiectanți (STACO) iar eu mi-am crescut copiii, mă ocupam de casă, bărbatul meu lucra, mama dădea lecții particulare. A avut foarte mulți elevi și pot să spun că ne ajuta, împreună cu mătușile bărbatului meu, de origine poloneză.

Rep: Știam că soțul dvs. e de origine franceză.

SV. Da, dar în multe familii în România era mare amestec. Pe vremuri se trăia bine în România și veneau mulți străini să trăiască acolo dintr-un motiv sau altul. Charlie, bărbatul meu, era de origine poloneză prin mamă și de origine franceză pe linia paternă, s-a numit întotdeauna de Hillerin. Străbunicul lui și soția, francezi vandeeni, ajutaseră armata rusă și română în războiul cu turcii vânzându-le pe datorie de onoare: pături, paturi de campanie, și conserve de pește care erau o raritate și o noutate la vremea aceea. Au primit foarte greu și doar o brumă din datoria de la guvernul rus, dând faliment în Franța ca urmare a acelor tergiversări. Cu ce-au primit până la urmă, au putut cumpăra pămÎnt și o casă la Medgidia, și s-au mutat în România. Ei s-au întors în Franța la bătrânețe, dar copiii lor au rămas să trăiască în România. Bunicul bărbatului meu s-a însurat cu o săcuie au avut 21 de copii din care au trăit 9. Mama soțului meu, deși poloneză, i-a întreținut sentimentul viu al originii sale paterne franceze. Bunicul lui patern îi înmânase, cum se spune, ștampila familiei, pecetea familiei lui, căci era primul născut din branșa asta, un Charles. Tradiția familiei lor cerea ca primii născuți băieți să fie botezați Charles. De aceea m-a rugat ca și pe băiatul meu, primul născut, să îl cheme tot Charles –Charles-Andre. Datorită numelui, în România bărbatului meu i se zicea franțuzul. In Franța i se zicea le Roumain, mai ales că el la birou vorbea românește cu mine la telefon.

Rep: Pentru el, franceza era totuși limba maternă?

S.V: A învățat-o de mic. A învățat și germana de mic, acasă, iar mătușa lui îi dădea lecții de engleză. Franceza, româna și germana erau limbile care se vorbeau în casă la soacra-mea.

Rep: Suferise și soțul dvs. de pe urma schimbării regimului?

SV. Soțul meu, închipuiți-vă că avusese niște idealuri atât de mari despre puritatea comunismului, încât devenise ateu și comunist la 17 ani și intrase în ilegalitate! -după ce fusese un practicant catolic fervent și foarte francez în sentimente-. Credea că comunismul e fericirea pe pămÎnt, prietenie generală, cultură pentru toată lumea.

Rep: Era membru de partid, participa la acțiuni clandestine?

SV. Făcea împreună cu ceilalți mici acțiuni clandestine în ilegalitate, după care și-a luat carnetul de partid și mergea la ședințe. însă pasiunea lui avea de a face cu un comunism idealist cultural. Prin anii 1945 a organizat la Politehnică, asta-i marea lui realizare, ședințe muzicale, cu un pick-up adus de tata din Elveția. și veneau [studenți] întâi de la Politehnică, iar pe urmă veneau și de la Medicină și de la celelalte facultăți, să asculte muzică în marele amfiteatru de la Politehnică. El pregătea o mică expunere a muzicii, după care punea discurile astea, care erau ascultate cu evlavie. Avusese și foarte mulți prieteni evrei la liceu, la Liceul Sf. Andrei. Era un liceu catolic unde erau însă mulți evrei, probabil pentru că nu-i primea în școlile publice în timpul războiului iar acest liceu îi primea. Si soțul meu și mai mulți prieteni evrei ai lui au devenit comuniști. Lui i s-a luat curând însă carnetul de partid pentru că nu a participat la nu știu ce acțiuni pe la țară prin niște sate, a răspuns impertinent, și pentru că se căsătorise cu mine, putregai burghezo-moșierescâ.

Rep: Cum ați venit în Franța până la urmă?

S.V. Noi, când am venit în 1969, tata murise de mult. Murise în 1952. Încă din iulie 1944 el ne propusese, mie și surorii mele Măriuca, să plecăm împreună cu sora mea mai mare, Vivi (fata tatei din prima căsătorie cu Anina Rădulescu-Pogoneanu), în Elveția. Noi am fi mers la sora mai mare a mamii, Niniche, și la verișoara lor primară, Elena Văcărescu, care locuiau de o viață împreună, la Paris. Vivi, care avea doar 17 ani, a plecat cu unchiul ei, Titu Rădulescu-Pogoneanu, fratele mamei ei, în 1944. Celălalt frate, grație căruia a fost posibilă această plecare, era Victor (Piki) Rădulescu-Pogoneanu, Șeful Cifrului din Ministerul de Externe. Cei doi frați erau țărăniști. Piki Pogoneanu participase la tratativele pentru armistițiu, ascunse lui Antonescu, și organizase, cu tata printre alții, constituirea fondului Crețeanu, care trebuia, din câte știu, să tranziteze prin Ankara, să ajute un număr de intelectuali și politicieni români expatriați sau care ar fi urmat să se expatrieze, și să înlesnească continuarea tratativelor pentru România din afara granițelor. Mai târziu, când au început persecuțiile țărăniste, americanii au încercat să-l scoată din țară și pe Piki Pogoneanu oferindu-i trei locuri în avion, pentru el, soția și mama lui. Dar ei erau patru, el era prea gentleman ca să plece lăsându-și sora singură în România, pe Anina, prima soție a tatei și mama surorii mele vitrege Vivi. Cât au durat tergiversările pentru al patrulea bilet de avion, el a fost arestat și condamnat la 25 de ani de pușcărie, în procesul Pătrășcanu. A murit după 16 ani în închisoarea de la Râmnicu Sărat, în chinuri groaznice. Tata ținea foarte mult la Piki Pogoneanu. Era un om remarcabil.

Rep: Deci nu ați plecat în 44, nu a plecat nici tatăl dvs. nici Victor Rădulescu-Pogoneanu și alții ca ei care ar fi putut pleca, au fost arestați între timp. Insă a apucat să plece sora dvs., adolescentă. Ea v-a ajutat să veniți aici cu ocazia relativei destinderi în România de la sfârșitul anilor 1960?

SV. Eu nu vroiam să plec nici măcar atunci. Sora mea, Vivi, care plecase în 1944, a stat vreo doi ani în Elveția, apoi zece ani în America, și s-a întors la Paris. In 1964 când a fost acea destindere în România, a poftit-o pe sora mea cea mică, Măriuca, în vizită la Paris. Vivi a tot insistat ca sora mea mai mică să rămână în Franța, ori ea abia se căsătorise. Eu aveam copiii mărișori, și Măriuca a spus nu, lasă, pe noi o să ne aduceți mai târziu, cheam-o pe Sandra că ea are bărbat francez și copiii mari. și atunci a început sora mea mai mare să se zbată ca să ne aducă în Franța, căutând rude franceze de-ale bărbatului meu. Eu am rămas trăsnită la propunerea asta, însă mi-am zis că nu pot să împiedic ca un om care-i de origine franceză, are viața pe care o are – numai bine n-o duceam în România, să se întoarcă în Franța dacă dorește. L-am întrebat pe soțul meu, Charlie:ce zici de asta? Iar el a vrut să plecăm. A durat 4 ani până ce am fost lăsați să plecăm. La început ni s-a refuzat să facem cerere. Era în 1965. Până la urmă sora mea a reușit să ne pună pe lista lui deGaulle, care în 1968 a fost în România și s-a întâlnit cu Ceausescu.

Rep: Motivul invocat pe cerere era reîntregirea familiei?

S.V: Soțul fiind de origine franceză iar eu având o soră în Franța, americană, rudele ne chemau. Cum începuse să mai dea drumul pe ici pe acolo, au așteptat și ca fata mea să împlinească 13 ani jumătate ca să capete buletin de identitate, pentru renunțarea căruia plăteai 1000 de lei. Ea era cea mai mică. Bărbatul meu a renunțat la cetățenia română. Eu n-aș fi vrut să renunț, dar mama mi-a spus că dacă nu renunț, riști să nu mai poți veni în țară, iar dacă vii, bărbatul tău să fie șantajat cum au fost alții, de altfel, cărora li s-au cerut bani mulți ca [odată] veniți în România, să se poată reîntoarce în Franța. Au fost două cazuri, chiar un prieten al nostru, căruia i s-au cerut 60000 de franci, nici nu-i avea, dar avea o cumnată care avea relații sus-puse și s-a intervenit și i s-a dat drumul după o lună. O lună de așteptare și mai bine?

Rep: Pentru că rămăsese cetățean român?

S.V: Da, și venise în România. Fiind refugiat și pe urmă devenit francez. Deci avea două cetățenii.

Rep: și dumneavoastră ați renunțat în cele din urmă la cetățenia română, în contextul acesta?

S.V: Eu am renunțat la cetățenia română la insistențele mamei. Când am venit în Franța, ni s-a spus că dacă nu ne declarăm refugiați trebuie să fim apatrizi și nu vom avea de lucru. Deși mie, ideea asta de refugiat mi se părea ciudată. Nu mă consideram refugiată din țara mea.

Rep: Știți ceva despre această listă deGaulle? S-a constituit la inițiativa românilor din exil, bănuiesc.

S.V: Da, mai ales dacă cineva pe aici ajungea să cunoască și un ministru sau un șef de cabinet de ministru. Au fost vreo 83 de persoane pe listă. De Gaulle a intervenit și personal, cel puțin în cazul generalului Rudeanu. El a fost elev la Saint-Cyr, unde a învățat și generalul Rudeanu, care avea o pensie de mizerie în România. Acum, generalul Rudeanu n-avea nici o intenție să plece în Franța că era bătrân și fusese însurat de mai multe ori, și-avea mai multe rânduri de copii care erau toți în România. Atunci deGaulle a intervenit ca să i se dea măcar o pensie pe meritul lui, pentru că luptase în Primul Război Mondial alături de francezi, de aliați? DeGaulle s-a dus în vizită în locurile unde a luptat misiunea franceză din România, condusă de generalul Berthelot. A venit aici în mai 1968.

Rep : Intre 14 și 18 mai, când se aprinsese mișcarea revoluționară la Paris, universitățile își închiseseră porțile, studenții, CGT-ul și muncitorii erau în stradă pe baricade iar CRS-ii trăgeau. Ceaușescu nu a beneficiat probabil de o vizită relaxată? Care era situația în Franța la venirea dvs. ?

S.V: Când am ajuns noi în Franța în 1969, deGaulle tocmai demisionase, după ce fusese președinte 11 ani. Soțul meu dorea mult să vină în Franța. Pe mine personal, m-a durut teribil sosirea aici.

Rep: Deci, ați trăit primele momente la Paris de-o manieră foarte diferită, dumneavoastră și el?

S.V: Cu totul diferită. Eu eram foarte legată de țară. Pe copii îi învățasem de mici tot ce era mai bun românesc, le vorbisem de tata și  au simțit.

Rep : Bănuiesc că sora dvs. v-a ajutat la început.

S.V: Noi am venit cam prin surprindere, după ce sora mea ne așteptase atâta vreme. Sigur că pentru ea, plecată în 1944 multe erau greu de înțeles. Si pentru mine la fel. Trăisem în două lumi diferite. Ea locuia într-un apartament de două camere foarte mari, de pe vremea lui Napoleon. Familia proprietară era familia Bragadiru, Bragadiru, erau de trei generații în Franța, și nici măcar domnul Bragadiru nu mai știa românește. Se căsătorise cu o vandeană. Această vandeană, când a auzit că bărbatu-meu e de origine vandean, a zis „să facem tot ce putem pentru ei”. Sora doamnei Bragadiru ne-a oferit un mic studio pentru două luni. Apoi ne-am mutat într-o casă pe care profesoara de engleză a copiilor Bragadiru le-o lăsase lor „en viager”, la Garenne-Colombes. Când am ajuns noi acolo, casa era părăsită de trei ani și geamurile erau sparte, în jurul casei crescuseră niște tufișuri enorme, a trebuit ca bărbatul meu să-și facă loc cu toporul pÎnă la ușă. Iar cazanul de încălzire cu cărbuni era într-un asemenea hal că de câte ori pufnea mă umpleam de funingine, aproape zilnic arătam ca ieșind dintr-o mină. Ploua înăuntru, eu stăteam cu ligheanele pe scări când ploua, și ploua des. Am stat vreo 3 ani acolo. Apoi ne-am mutat într-un apartament cu o chirie moderată în 20me, în Paris, unde stăm de atunci. Toată lumea îmi spunea „bărbat inginer, nu te doare capul, o să găsească de lucru” și sora mea, care e și o mare optimistă dar și naivă, îmi spunea „să nu vă luați nimic, să nu vă luați palton, să nu”. Ea a putut să ne procure lucruri pentru două persoane, dar noi nu eram doi, eram patru.

Rep. Deci ați plecat așa, pur și simplu?

S.V: Am avut dreptul, ca evreii, la o ladă, fiecare 70 kg și copiii, mi se pare, 35 kg, nu mai știu. și acolo am băgat întâi și întâi cărți de clasici germani, ne-am gândit că n-o să avem bani să cumpărăm cărți?

Rep : Cum s-a petrecut integrarea profesională a soțului dvs.?

S.V. Cu găsirea serviciului a fost mare îngrijorare, trei luni fără servici, fără bani a fost îngrozitor de greu. Nici nu știam că OFPRA începuse să dea un mic, foarte mic ajutor pentru refugiați. Banii de la sora mea s-au terminat repede. Bărbatul meu a căutat de lucru, a scris zeci de scrisori. A primit doar răspunsuri negative. Începea anul școlar, n-aveam bani să plătim cărțile și cantina școlară a copiilor, mă apucase o disperare de-mi venea să mă arunc de pe fereastră deși sunt creștină. Nu înțelegeam formulele politicos-ipocrite din răspunsurile lor oficiale : „Nous avons bien reçu votre candidature” Nous gardons votre candidature, mais”. Nouă ni se părea că ” nous avons bien reçu” nu putea să anunțe decât un răspuns favorabil. Nu ne dădeam nici seama că francezii se duc vara în vacanță și aici mai nimic nu se mișcă în perioada respectivă. Angajau toamna, „la rentrée”. Când bărbatul meu a primit în sfârșit prima scrisoare în care era invitat să se prezinte în urma unui anunț, îmi zice : „Eu nu mă duc „. „Cum nu te duci?”. „Că nu știu nimic, sunt un tâmpit, ăștia știu mult mai multe decât mine etc.” și zic: „uite ce e, te îmbraci și te duci până la ușa lor, și dacă nu-ți place ușa, te întorci „. și s-a îmbrăcat și s-a dus, și la întoarcere mi-a spus: „știi că mi-au spus luni să merg la serviciu cu 2000 și nu știu cât de franci salariu”. După o zi, apare o altă scrisoare de la o societate cu care el lucrase în România, și tocmai în meseria lui –el e specialist în baraje, în beton, laminoare–. și s-a dus acolo și a avut o leafă foarte bună. I-a trecut orice complex, spunea că în România erau foarte bine pregătiți, foarte serios, trebuia să faci fiecare calcul și să verifici tot urcând sus pe schelă, în Franța stăteai la birou, treceai cu mașina pe la șantier și-ți dădeai cu părerea, mă rog. Oricum, am înțeles mai târziu că avusesem noroc. Am întâlnit un evreu, un inginer evreu, care venise înaintea noastră și un an de zile n-a avut de lucru, era cu nevasta și băiatul. Nevasta s-a îmbolnăvit de nervi rău de tot, și el nu știa ce să mai facă, și într-o zi a găsit ieșit dintr-o pubelă o bucățică de jurnal cu anunțuri și a văzut un anunț pentru orașul Le Mans cu un post foarte bun și a zis: „hai să încerc și asta”. A devenit director acolo plătit excepțional, dar nu știu cum au trăit un an fără nimic. Pe atunci totuși în Franța se găsea de lucru și se trăia bine, economia înflorea, acum nu mai e la fel. De mult nu mai e la fel. Dar eu cred că fiecare om care a venit aici a avut propria lui soartă. Nu poți să generalizezi și să tragi o concluzie.

Rep: Sora dumneavoastră lucra în Franța?

S.V: Da, ea a lucrat întâi la IBM, și pe urmă a lucrat la UNESCO adusă de Jeanne Hersch care o adorase ca studentă pe când era în Elveția.

Rep: Copiii dvs. vorbeau franceza?

S.V: In România eu vorbeam românește cu ei, iar bărbatu-meu scria peste tot „parlez français!”. Vorbeam și franceză, pentru că vroiam să învețe, iar mătușa mea a încercat să-i învețe și nemțește, ceva s-a prins pe undeva.

Rep: și dvs. franceza ați învățat-o tot cu tatăl dvs., în joacă?

S.V: Am învățat-o de la mama, odată cu româna, pentru că în familia mamei se vorbea franceza de generații. Probabil că înainte se vorbea greaca cum se vorbea franceza, era limba în care copiii nu trebuiau să înțeleagă ce vorbesc părinții, cel puțin așa ne spunea sora Elencuției Văcărescu. Mama a fost profesoară de franceză, din păcate ne vorbea uneori amestecat, spunea o frază pe jumătate în românește și pe jumătate în franceză. Câteodată, în privința nuanțelor îți vine mai ușor în franceză, pe de altă parte, Cioran mi-a spus: limba română nu e cea mai frumoasă, dar e cea mai poetică. Asta mi-a spus-o la telefon odată, și pe urmă scrie de altfel: „cette langue de bouse et de soleil”. „Bouse” e balegă. Deci aceste două lucruri, atât de contradictorii în fond. și Cioran mai spunea despre limba franceză că s-a scris atât de mult în ea, s-a ajuns la așa un rafinament, încât într-un fel, s-a uscat, adică nu mai are seva unei limbi noi. Nu știu câtă dreptate are, dar cred că are dreptate într-o oarecare măsură.

Rep: Mircea Vulcănescu și-a făcut studiile la Paris, Litere, Filozofie și Drept economic? V-a adus vreodată în vizită aici când erați copil sau primul contact cu Franța a fost în 1969 ?

S.V: Nu venisem în Franța niciodată. Nici nu doream, eram așa de atașată de țară, aș fi dorit s-o văd mai mult. Din păcate, n-am fost decât la începutul războiului. Ne-a luat tata la Sinaia, la Brașov, Sibiu, pe Valea Oltului în jos, și pe urmă am vizitat câteva mănăstiri din Oltenia.

Rep: Deci practic prima ieșire din țară a fost în 1969?

S.V: Nu, prima ieșire din țară a fost în 1964, când un fost coleg de-al soțului meu de la Politehnică, ne-a invitat în Polonia. S-au refugiat foarte mulți polonezi în România în timpul râzboiului, soțul meu se împrietenise cu vreo doi din ei, i-a și ținut la el. Unul întors în Polonia, care devenise ziarist între timp, ne-a invitat la Varșovia în amintirea prieteniei lor.

Rep: Odată ajunsă aici, ați regăsit prieteni vechi sau au venit dintre ei între timp, aveați un cerc de oameni apropiați de origine română ?

S.V: Am puțini prieteni în general deși cunosc foarte multă lume. Aveam pe colega mea de clasă din liceu, Mary, care venise cu șapte ani înainte la mama ei, în Anglia, pe Petre [Rosetti], și apoi a venit și fratele lui, Mihai. Au mai fost câțiva, puțini, în special Ionuț Galeriu și verișoara lui, Ruxandra Guțu-Pelazza care a făcut foarte mult pentru Casa Românească. Ionuț a adus-o apoi și pe Antonia Constantinescu, un om inteligent și delicios, ea s-a ocupat aici de ziarul „Lupta” ajutându-l pe Mihai Corne. Eu sunt un om timid, marginal, am stat în special cu familia, copiii, soțul, nepoții, ei au fost universul meu, n-am prea avut o viață socială. Relațiile mele au fost în special cu familia, cu sora mea, apoi a venit vărul meu primar și fetele lui, mai în urmă nepoții mei, copiii Măriucăi. Îmi plăcea să citesc, și am fost și destul de bolnavă.

Rep : Mă văd obligată să adaug totuși câteva cuvinte pe care știu că nu le veți spune dvs. Ați avut o prezență foarte conturată în viața comunității române la Paris, Doamna Vulcănescu, ați fost un fel de centru de asistență maternantă sub aparența unui infailibil anonimat, pentru enorm de mulți români refugiați sau pur și simplu pripășiți la Paris, i-ați găzduit pe foarte mulți în modestul dvs. apartament care avea reputația unei ospitalități ieșită din comun, „Hanul de Hillerin”. Când nu mai era loc sub acoperiș, se găsea întotdeauna ceva de mâncare, un sfat, o vorbă bună, un ajutor, o adresă, pentru sute de oameni care v-au trecut prin mână sau prin firul telefonului. Cred că remarcabila dvs. simplitate și disponibilitate îi atrăgea pe toți. Sunteți mult mai cunoscută decât vă închipuiți?

S.V. Da. Poate într-un fel nici nu-mi dau seama. Nu mi se pare că am făcut mare lucru. Era atât de mult de făcut și am făcut așa de puțin. E adevărat, casa era de multe ori plină de oameni în trecere, care aveau nevoie de un acoperiș, doar nu era să-i las în stradă, pentru mine asta era o datorie elementară, un lucru evident, o minimă solidaritate cu cei care veneau în exil. Probabil pentru tata ar fi fost la fel. Asta nu înseamnă însă că aveam viață socială sau un cerc de prieteni, etc. Si în fond, eu ce-am făcut ? Tata a mers cu seninătate până la sacrificiu în ajutorarea oamenilor, a salvat niște prieteni de la înec, a salvat pe tânarul acela în închisoare, lucru care l-a costat viața, a ajutat zeci de oameni în toate sensurile cuvântului. Eu?. parcă n-am făcut nimic sau o picătură, cu slabele mele puteri.

Rep : La Casa Românească printre altele, soțul dvs. și dvs. ați fost atât de prezenți încât multă lume vă cunoștea și de acolo. Printre alții, Alexandru Ghica vă cunoștea foarte bine. El a fost oficial la OFPRA, ceea ce ați fost dvs. pentru mulți, în privat : primele contacte ale exilaților cu Franța.

S.V. Sandu ținea foarte mult la Charlie, la soțul meu, ei au făcut foarte mult pentru Casa Românească. Sandu a susținut-o eroic ani de zile, ca un căpitan de navă, deși vaporul ăsta era uneori greu de ținut pe linia de plutire. Casa Românească a fost mutată de nu știu câte ori, au ars multe cărți într-un incendiu, erau conferințe și expoziții de organizat, de făcut corespondența, luat cotizațiile. Eram câțiva benevoli, în general bătrâni, au ajutat mult și unii tineri cum era Ruxandra [Guțu-Pelazza].

Rep : Ca fiică a lui Mircea Vulcănescu ați avut ocazia să întâlniți sau să vă apropiați de personalități din exil care-l cunoscuseră bine pe tatăl dvs., dacă n-ar fi să-i menționez decât pe cei trei „mari” Eliade, Cioran, Ionescu?

S.V. Nu am căutat niciodată să leg neapărat astfel de relații. Unele întâlniri au venit singure când au venit?

Rep: Pe Monica Lovinescu o cunoașteți??

S.V: Eu am cunoscut-o aici, sora mea cea mică o cunoștea din România, mama Monicăi a fost profesoara ei de franceză la Regina Maria și o iubea grozav pe Măriuca. Monica venea pe la școală și uneori o înlocuia pe mama ei la predat lecțiile. Iar sora mea mai mare, Vivi, o cunoștea de la Paris, îi cunoștea bine pe toți cei care au fost la Paris în prima perioadă a exilului din anii 1950 și care au dus greul începutului. Monica și Virgil aflaseră intre timp de moartea tatii, și Ierunca scrie foarte frumos despre el. Povestește că el era troțkist și și-a schimbat crezul și adeziunile politice ca urmare a unui adevărat șoc prilejuit de opera, viața, calitatea credinței tatei. In jurnalele recente ale Monicăi și ea are câteva pagini impresionante despre tata. Mi-aduc aminte că i-am invitat la noi la masă într-una din dățile când a fost mama în vizită. Mama fusese colegă cu Eugen Lovinescu, tatăl Monicăi, la Liceul Mihai Viteazul și povestea cum în recreație luau cafeaua împreună și de multe ori l-a auzit spunând „acum trebuie să mă duc să telefonez Monicăi”. Ii telefona foarte des, aproape zilnic. Noi ne-am văzut din când în când aici pe la câte o întrunire sau conferință, Virgil i-a dat lui Charlie o colecție întreagă de discuri, mai vorbeam la telefon, ei sunt asaltați de lume, ocupați, scriu, publică?

Rep: Cu Eliade tatăl dvs. a avut o prietenie de lungă durată, au fost animați de elanuri similare sub carisma lui Nae Ionescu, participau activ la Criterion, se orientau către o filozofie spirituală. Deși instalat din 1958 la Chicago, venea des la Paris. L-ați întÎlnit vreodată ?

S.V. Pe Eliade tata l-a ajutat să ajungă în India delegându-l în locul său la Congresul YMCA ce se ținea undeva lângă Madras în 1928. In felul acesta Eliade a putut obține viza britanică și beneficia de o bursă de 4 ani la Calcutta. și îi scria tatii de acolo, și tata îi scria „doctore” și mi-aduc aminte de Eliade când venea acasă, noi eram mici, mici. Dar îmi aduc aminte că apropos de literatura lui, cel puțin cea din vremea aceea, tata avea un mic zâmbet puțin ironic. Totuși tata l-a apărat de câte ori a putut printre altele chiar apropos de o carte foarte controversată a lui Eliade -Isabel și apele diavolului- . Si Eliade a scris despre tata în diferite rânduri, de exemplu l-a pomenit foarte frumos în Les Promesses de l?Equinoxe, Mémoire I 1907-1937 și i-a adus un omagiu emoționant apărut în Prodromos în 1968 (scris în 1967) [2]. L-am reîntâlnit aici la Cenaclul lui Mămăligă, „Arcade”, unde am fost și noi de multe ori invitați, dar eu fiind deseori bolnavă nu prea mergeam. Când a venit Eliade m-am dus.

Rep: „Dimensiunea românească a existenței” este răspunsul lui Mircea Vulcănescu la „Pe culmile disperării” prima carte a lui Cioran.. L-ați cunoscut probabil pe Cioran, ați reprodus adineaori frânturi din părerile lui asupra limbii române și franceze într-o conversație telefonică cu el

S.V. Cu mine a vorbit numai românește! Am fost surprinsă să aud cât de vesel și de hâtru putea să fie el la telefon, un om cu o filozofie atât de sumbră. Tot așa m-a surprins și că se schimba în bine către bătrânețe. L-am văzut prima oară prin 1970, avea o figură cam crispată tenebroasă, apoi în 1984 la Sorbonna la comemorarea celor 80 de ani de la nașterea tatii, arăta mult mai bine iar în 1991 la expoziția „Village dans une malle” [3] era vesel, destins, în plină formă. Expoziția asta a răsărit ca urmare a invitației făcută Irinei Nicolau să țină o conferință la Casa Românească, la Paris. Ea a spus că îi este greu să conferențieze în gol. Plecând de la ideea Irinei Nicolau că „tot românul are un țăran la rădăcină, la origine”, fiica mea s-a gândit să ne roage pe toți să scoatem tot ce avem românesc dintr-un fund de cufăr, de ladă. Intr-adevăr toți aveam câte ceva. Au apărut fote, costume, icoane, marame, am primit și niște costume splendide de la dna. Deniau născută Sturdza, de la dna. Mirea, si alții. Sturdza a scos tabloul strămoșului cu capac pe cap. A fost expus și un ilic extraordinar de frumos de la Rășinari, înflorat, cu marginile în blană de miel și anul 1848 cusut pe el. Cioran, care e de origine din Rășinari, a lăcrimat în fața acestui ilic. Nu mă așteptam la această emoție din partea lui. Cioran a scris lui Vivi, sora mea cea mare, o scrisoare grozav de frumoasă la moartea tatii.[1] Si uite în volumul ăsta e o scrisoare impresionantă, foarte poetică, scrisoarea lui Cioran către tata la apariția „Dimensiunii românești a existenței”, este poate cea care mi-a plăcut cel mai mult din corespondența tatii: „De multe ori în crizele de urât ale inutilității mele pariziene, m-am gândit la tine și-mi spuneam : Mircea Vulcănescu știe toate și este totuși un om împăcat. Tot de atâtea ori te invidiam, căznindu-mă să descopăr tocirea împăcării tale, rezistența ta la afurisenie. Se prea poate să fii făcut o experiență reușită a lui D-zeu, pe când eu, de câte ori m-am apropiat de EL, m-am rostogolit în neprielnicii, iar în biografia fiului Său m-am oprit la clipa răposării. Cât regret că istoria contemporană s-a interpus necruțător între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău ! „[5] Eu nu am avut nevoie să am o relație personală strânsă cu acești oameni, mi-ajungea să-i simt, să fiu într-o legătură tăcută cu ei prin ce scriau despre tata.

Rep : Da. Înțeleg. Să iubiți împreună cu alții un același om, v-a legat probabil infinit mai mult, mai intim sufletește de ei decât întâlnirea în vizite mai mult sau mai puțin mondene.

SV. Cu Ișta [Stefan de Fay] însă am fost prieteni mai apropiați, aproape ca frații. Ne-am regăsit aici în exil. El a stat în casa noastră la București, tata l-a ținut la noi acasă vreun an jumate. Ișta a scris o carte superbă în care este vorba despre tata. Pentru el era un tată și un sfânt „mio santo”.[6]

Rep : Aveți o relație de prietenie și azi ?

S .V. El acum este în sudul Franței, nu ne-am mai văzut de mult dar avem o corespondență constantă, un contact telefonic permanent.

Rep : Cu Eugen Ionescu ați avut vreun contact? Alt prieten al tatălui dvs?.

S.V: Cu fata lui m-am întâlnit de câteva ori. Pe el l-am văzut foarte puțin. Cu tata se cunoșteau bine. El e văr de-al doilea cu prima soție a tatii. Tata l-a susținut printre altele pentru publicarea cărții lui, Nu. De-asemenea, când a fost numit atașat cultural la Vichy, mama spunea că i se datora și tatii. Una din scrisorile scrise lui de acolo este publicată în Manuscriptum[7]. Este absolut delicioasă și scrisă cu umorul caracteristic lui Ionescu.

Rep: Odată venită aici erați informată despre cum evolua situația in România? Urmăreați ce se mai întâmpla acolo? Ați păstrat un contact cu țara?

S.V: Bineînțeles. Am păstrat cu sora mea și cu mama în primul rând, și mergeam în fiecare an în România s-o văd pe mama, din 1976, când am devenit franțuzoiacă. Eu sufeream tot timpul că-i lăsasem pe cei din țară, și sufeream pentru țară cum nu pot să spun, și sufăr și azi, și când văd că toți tinerii pleacă, dar ce poți să le spui când tu însuți ai plecat.

Rep: Ați obținut doar în 1976 naturalizarea, după 5-6 ani, deși soțul era de origine franceză?

S.V: Da. Nouă, adică soră-mi, îi promisese secretarul de cabinet al unui ministru că, în șase luni, bărbatul meu va fi recunoscut francez. Ori, când am venit în Franța, nu mai era nici ministrul [în funcție] și nici secretarul lui nu mai era căci deGaulle nu mai era președinte de puțină vreme. Ne-am dus la minister, unde o țață și-a pus mâinile așa în șold, și a spus: „Vous attendrez cinq ans, comme tout le monde”, ca orice străin. Noi am căzut de sus, că am crezut că în șase luni o văd pe mama. Credeam că aici era țara de lapte și miere, țara în care tot omul visa să fie în locul nostru, tot omul credea că Occidentul. Mă rog, poate într-un fel era, știu eu? Nu vedeai mizerie, oameni jerpeliți pe stradă, arăta civilizat?

Rep : Copiii au reușit să facă studii satisfăcătoare?

S.V. Băiatul a venit aici în anul bacalaureatului pe care l-a luat foarte bine. Cât a fost student a lucrat tot timpul. Lucra până la șase seara, și la șase seara mergea la facultate, la fizică, apoi a plecat 10 ani în America unde a făcut master în Matematică și Mecanică teoretică și aplicată, și a lucrat în același timp. I s-au născut și primii doi copii în timp ce studia și lucra, a fost foarte greu, deși nu se plângea niciodată? Lucrează astăzi în cercetare aplicată. Fata a făcut secția de litografie la o școală de „métiers du livre” foarte cunoscută aici, Estienne. Ea are mâini de aur, multă imaginație și a făcut mai multe expoziții în ultimii ani. Mi-aduc aminte, erau prin 1970 în învățământul francez niște d-ăștia șaizecișoptiști, ceva, vai vai !?.. ce e mai caraghios e că mulți dintre elevii din școala fiicei mele erau ruși albi, care acuma o luaseră razna complet și făceau tot timpul greve, era moda pe atunci la studenți. și ea îi întreba: dar de ce faceți voi greve?, ei ziceau: de ce nu faci și tu grevă?, în țara mea nu se face grevă , eh, mai stai tu câțiva ani, și-ai să vezi că ai să ai de ce să faci. Bon! în fine, Franța era încă în efervescența ideilor din   1968 și a continuat să fie multă vreme sub această influență. Nouă ne era greu să înțelegem mentalitatea asta.

Rep: Amândoi copii s-au căsătorit cu români?

S.V. Da. Si nora și ginerele meu sunt români. Felurile în care și-au găsit fiecare soțul/soția sunt total diferite dar rezultatul e același, nici unul nu are o căsătorie mixtă. Fata mea, smulsă foarte copil din țara ei, a avut nevoie de câțiva ani să-și găsească identitatea, a avut o perioadă lungă de dezorientare, nici nu știam ce să fac, mi-a venit ideea s-o trimitem în România, să-și revadă țara, i-a făcut bine contactul acesta, s-a dus pe la vreo 18 ani. Acolo a întÎlnit o căldură pe care nu o cunoștea aici, de care avea nevoie, și-a regăsit și prietenii din copilărie. Acolo și-a găsit și soțul de altfel.

Rep: Si dvs. cum vă simțeați când mergeați în România?

S.V: Si eu simțeam același lucru, o căldură, parcă o lumină cunoscută, de câte ori mă întorceam în țară, chit că avionul ateriza pe întuneric și veneau ăia cu lămpi ca de mineri să lumineze pistele din aeroport, în timp ce Orly-ul era iluminat a giorno.

Rep: Când vorbiți de „căldură”, care din aspectele ei vă lipsea cel mai mult?

S.V: Cum să spun? când ajungeam acolo, chit că era beznă, că era zbârnâitoarea aia care îți aducea bagajele într-un hal fără de hal?eu ? simțeam o căldură clandestină, în aer era ceva ce aici n-aveam deloc. Erau încă mulți prieteni, mai era sora mea cea mică, mama?chit că eu, drept să spun, am fost mai apropiată de tata decât de mama. Pe ea o admiram pentru tăria ei de caracter ieșită din comun. în orice caz, mă simțeam acasă, chit că n-aveam unde să stau la mama și stăteam la sora mea ; când eram însă la mama în vizită, seara nu-mi dădea drumul să plec, știa că-i periculos să traversez grădina facultății de Medicină că pe acolo se ascundeau tot felul de țigani, erau și crime, și îmi spunea: mai stai, mai stai.

Rep: Ii puteați ajuta de aici pe cei rămași acolo ? Trimiteați pachete ? Era o vreme când se opreau multe sau tot la vamă.

S.V: Trimiteam când aveam ocazia prin cineva. Eu mă duceam întotdeauna cu bani ascunși și dacă puteam, (într-o vreme se mai putea) și cu mâncare. în primul rând, îmi cereau supe și supe le duceam, dar am găsit supele păstrate ca sfintele moaște prin dulapuri, în fine, când puteam să le duc o friptură gata făcută de aici, de mine, aia trebuia mâncată, n-o mai puteau ascunde în dulap. în orice caz, copiii îmi ziceau: când vii tu, se umple răcitorul și pe urmă erau magazine unde puteam să merg să cumpăr cu dolari, cu franci. Lor nu le puteam lăsa bani, n-aveau dreptul să țină la ei nici un fel de valută străină și să cumpere din aceste magazine. Dar ce era luna în care stăteam eu față de restul anului? O dată, când venise în România moda cu blănurile artificiale, le-am trimis o imitație de vizon destul de reușită, nu fusese ieftină nici aici pentru mijloacele noastre. Ei bine, le-a fost milă s-o vândă, au zis ba soră-mea: poart-o tu, mamă, că n-ai cu ce să te îmbraci, ba mama : poart-o tu, că-ți șade bine, și tot așa a rămas nepurtată să nu se strice și nevândută. Am găsit-o tot în dulap.

Rep: Sora cea mică cu familia ei și mama dvs. au rămas acolo până-n ziua de azi?

S.V: Copiii surorii mele au venit aici într-un târziu. Si sora și mama mea au venit în vizită aici dar n-au rămas. Mama a murit în 1987 la 90 de ani. Nu mai vedea, avea trei boli de ochi. și la urmă, o luase soră-mea cu forța la ea, pentru că nu mai avea lemne, nu mai avea cărbuni, nu se mai găsea nimic? și la soră-mea, de bine, de rău, era încropită o gospodărie în Balta Albă. Mama credea, nevăzând, că sora mea dă tot ce are mai bun de mâncare copiilor ei și că ei nu-i dă decât lucruri proaste. și visa să mănânce un ou pe zi, și nu credea că nu există. Ori a venit cineva la ele în vizită care a spus: de patru luni n-am văzut un ou în tot Bucureștiul acesta. și atunci i s-a deschis mamii capul, și a înțeles că nu era așa cum credea ea, și i-a intrat în cap că ea mănâncă mâncarea copiilor și n-a mai vrut să mănânce, era și foarte slabă și n-a mâncat pur și simplu, s-a lăsat să moară de foame, de inaniție. Sora mea vroia să-i deschidă gura cu forța.

Rep : Soțul dvs. mergea sau mai merge în România ?

S.V. Da, s-a dus și merge regulat și acuma. Eu nu mai pot.

Rep : Si copiii dvs.?

S.V. Fata n-a putut merge până la 18 ani. Apoi a mai fost de câteva ori. Băiatul a devenit francez înaintea noastră, avea bacalaureatul francez și doi ani de studii universitare drept care legea de atunci permitea să fii naturalizat. A plecat imediat în România, la începutul anilor 1970. și dormea pe mese în piață, era vară, nu mai era voie să stai la oameni.

Rep: Da, într-adevăr a apărut atunci acea lege teribilă care cerea să anunți la miliție chiar rudele de gradul unu, iar dacă nu erai rudă, nu puteai găzdui nici un străin.

S.V: Așa. Că altfel plăteau amenzi de 5000 de lei, care era foarte mult pe vremea aia, era enorm.

Rep: și deci nu stătea nici la bunica lui?

S.V: Nu. Se ducea în vizită, dar nu stătea. Nimeni nu știa unde stă. Se pare că-și luase un loc la un camping, dar dormea pe mese în piață, era încă foarte tÎnăr și plin de aventuri. După ce a sosit în Franța, el stătea la el în odaie, nu vroia să vadă Parisul, nu vroia să vadă nimic, își trăgea obloanele, scrisese pe ușă „Cortina de Fier”, și scria prietenului lui kilograme de scrisori.

Rep: Pare că a suferit mult

S.V: Enorm ! El a vrut să lucreze în hale, îmi spunea, să-și cumpere un bilet și să se întoarcă. Eu i-am zis: măi, și Făt-Frumos a plecat în lume cu calul, și pe urmă s-a întors și a devenit împărat la el acasă sau, în fine, s-a întors acasă, după ce a trecut însă prin încercările vieții

Rep: Deci încercați să-i spuneți că nu-i momentul. Ce era dureros, faptul că își lăsase în spate prietenii?

S.V: Pentru că-și iubea țara. Apucase să-și facă și niște prieteni foarte buni, cu care mergea pe munți, prietenii pe care ți-i faci la 17 ani.

Rep: Dorea să voteze, voia să se implice în vreun fel și în viața Franței?

SV: Deloc.

Rep: Se ducea des în România?

S.V: De câte ori putea. Ce l-a șocat este că până și unul dintre prietenii buni i-a cerut să îi aducă blugi dar doar Levi´s, nu orice, și ochelari Ray Ban și altele… N-avea el – săracul, câștiga puțin… – și dacă ar fi avut, i-ar fi dat. El nu prea concepea chestiile astea, aceste snobisme. Dar mă rog, i-a dus blugi și ce-a mai putut.

Rep: Se informa, urmărea presa în Franța?

S.V: Bine, adevărul e că se și prefăcea că nu-l interesează!

Rep: Viața franceză?

S.V: Da. Se prefăcea că nu-l interesează Versailles, că nu-l interesează aia, ailaltă. Pe urmă, am descoperit că văzuse și Louvre, și toate le știa foarte bine.

Rep: Deci era un refuz doar afișat?

S.V: Era un refuz aproape afișat. După ce a fost însă în America, unde atâta voise să se ducă –că se învață mult mai simplu, și mai bine, ceea ce se pare că e adevărat, că ăia sunt mult mai clari în expuneri–… după aceea deci, era în sfârșit foarte doritor să se întoarcă în Franța.

Rep: Dvs. ați fost în America?

SV.: Da, m-am dus destul de mult la început, i-am ajutat cu copii mici, căci amândoi lucrau.

Rep: Citiți cărți, ziare românești?

S.V: Citeam „Lupta”, care era cea mai citită revistă a exilului de aici. Acum citesc „22” când am ocazia. Cât despre cărți citesc și în franceză și în română. Primesc multe cărți din România dar recitesc cu plăcere și unele cărți din bibliotecă care mi-au plăcut pe vremuri.

Rep.: Aveți câteva exemple de cărți care vă stau aproape de pat ?

SV.: Eminescu, fabulele lui La Fontaine, pe care le recit !, Rabelais, Montaigne, Au plaisir de Dieu d?Ormesson, Talmeș balmeș de etnografie și Haide bre de Irina Nicolau, cartea lui Grigore Bărgăoanu despre Lipatti? Imi plac mult și scrierile religioase, dealtfel știu liturghia aproape pe dinafară, de abia acum parcă încep s-o înțeleg?

Rep: Ce știu nepoții dvs. despre tatăl dvs. ? Au citit ceva ? Le povestiți dvs ? Ce le transmiteți din această prezență rămasă atât de intensă în gândurile dvs. ?.

S.V: Copiilor mei le-am dat toate cărțile tatii care au fost publicate în România și ce-au scris alții despre el. Bineînțeles că nepoților în primul rând le-am povestit. Apoi nepoatele mele mai mari au fost și la remarcabila conferință ținută acum vreo 3 ani de Stefan de Fay despre tata la Casa Românească. La Crăciun, nepoții montează și joacă Vicleimul scris de tata –cuvânt care vine de la Betlehem – o piesă religioasă țărănească (se mai chema Irozii), în costume. Este sărbătoarea noastră familială de la care nu lipsește niciodată nimeni. Tin foarte mult la această tradiție. Băiatul știe și a auzit povestite toate de la mine. A reținut tot, a înțeles totul de când era mic. Acum îi învață și le povestește și el copiilor lui. Are patru copii. Fata mea are și ea o fată. Toți nepoții vorbesc românește. Fata fetei mele care a fost de mai multe ori în România, vara asta a venit cu impresii foarte mature despre România pe care o privește atent și cu mult spirit de observație. Mi-ar place ca nepoții să se intereseze mai mult de istoria și de literatura română, să-și cunoască mai bine rădăcinile.

Rep: Faceți o bucătărie pur românească sau și franțuzească?

S.V: Românească. Poate două, trei lucruri să fi învățat și eu din bucătăria de aici în anii ăștia?

Rep: Care vă sunt preferințele?

S.V: Mămăliguță cu pasiune, plângeam la mămăliguță… Deci mămăliguță cu brânză și smântână, ochiuri, chestii d-astea, ardei umpluți, și de Crăciun nu lipseau sarmalele, cozonaci cu nuci de Paști, ouă roșii, ceea ce aici nu vezi nicăieri. Era musai să colorăm ouă roșii.

Rep: La Biserica Română vă duceți?

S.V: Mai ales în ultima vreme, regulat, de când e Mitropolitul Iosif, în sfârșit un om deosebit, are și inteligență și evlavie, are har, însă eu din păcate acum nu mai pot să umblu și biserica e departe. Mă duceam și la biserica catolică de aici de lângă mine, pentru că mama săraca, deși nu mai prea putea merge, până-n capul străzii tot reușea să ajungă și întotdeauna îmi spunea: bisericile noastre [ortodoxă și catolică] sunt surori. Asta de aici e o bisericuță mică, care a fost începută ca și Notre Dame, tot de Pierre de Montreuil, dar a ars, și a fost refăcută și e foarte frumoasă ? Se pare că ar mai fi singura biserică din Paris cu cimitirul ei.

Rep: Dvs. votați în Franța?

S.V: O dată am votat, ca să nu zic că n-am pus și eu ceva acolo.

Rep: și soțul dumneavoastră?

S.V: Da. El da. Eu nu prea sunt cu politica, eu votez la Dumnezeu.

Rep: și la alegerile în România votați?

S.V: N-am dreptul.

Rep: Da, pentru că nu mai aveți cetățenie.

S.V: Păi, da. și am vrut pe vremea lui Constantinescu să mă duc să-mi reiau naționalitatea română, dar, ce schimbam? Nu schimbam nimic.

Rep: Stați de aproape 30 de ani în același bloc, același cartier; de-a lungul anilor ați avut ocazia să cunoașteți mai bine vreun vecin, sau să vă faceți prieteni francezi?

S.V: Nu prea. Am fost bolnavă foarte multă vreme, e foarte greu. De pildă, mă uit aici în bloc, sunt oameni care se cunosc, se sărută, se nășesc, dar… e totuși altceva. Eu am avut întotdeauna senzația asta, că francezii nu pot înțelege ceea ce n-au trăit.

Rep: Dar de unde vine senzația asta de neînțelegere ?

S.V: Nu îi interesează. Ca să înțelegi trebuie să vrei cu adevărat, să te intereseze. Fata vărului meu primar a făcut aici un master în istorie, despre relațiile diplomatice ale RomÎâniei cu Franța în timpul anilor comunismului și i s-a dat dreptul să cerceteze și documentele de la Quai d?Orsay.

Profesorul a fost întotdeauna foarte drăguț cu ea și i-a spus: nu e nevoie să scrii numai ce scrie în carte, scrie și părerile dumitale. și ea a început prin a scrie: țin foarte mult la această lucrare, deoarece am mai mulți membri ai familiei care au suferit de pe urma comunismului, tatăl ei fusese mulți ani în închisoare. A arătat în lucrarea ei că aici se știau de toate, și că nimeni nu lua nici o măsură. și atunci o profesoară [din juriu] a început să spună: ? Ah, vous voulez régler tous vos probl?mes avec les Français ?. și zice: ? moi, je connais quelqu?un qui a été en Sibérie et qui a été au Goulag et ça lui a tr?s bien réussi ?. și fata zice: ? îmi venea să-i spun : madame, si ça lui a tr?s bien réussi, allez vous refaire une beauté l?-bas ?, dar zice: ? mi-era frică că nu iau teza ?. în orice caz a tradus-o, și a publicat-o în România.

Rep: Deci este sau a fost în mare măsură o lipsă de înțelegere politică, înainte de toate? Adică o opacitate în raport cu experiența țărilor din Est? Noțiunea de „holocaust roșu” este încă ininteligibilă, inacceptabilă?

S.V: Da. Ä‚știa una și bună o țin. Numai războiul și ocupația germană a fost tragedia, restul nu i-a interesat. Iar uneori nici n-au crezut, cum a fost de pildă experimentul Pitești și altele din Le livre noir du communisme de Courtois. Prima reacție a unei părți din presă a fost : ? C?est imposible. C?est pas vrai ?.

Rep: Monica Lovinescu, dar și exilați din alte țări din est spun asta, povestește cât de greu de purtat era stigmatul acesta, al exilatului din est, pentru cei veniți în anii 40-50. Mulți intelectuali de stânga în frunte cu Sartre îi vedeau ca pe niște fasciști din est, în sensul că cine pleca de acolo, nu putea să fie decât un fascist în ochii lor, un reacționar înrăit. Si după 1968-ul intelectual-stÎngist a mai fost un val. Ați întÎlnit această atitudine ?

S.V: Nu prea aveam eu ocazii să am discuții politice cu francezi. Dar am vorbit cu portăreasa… eu sunt un om care, nu știu cum să spun, poate că e o prostie, nu umblu neapărat după cei mai sus puși… Aveam o portăreasă foarte drăguță. Ea știa că nu o duceam grozav aici și că în RomÎnia fusese foarte greu dar cÎnd i-am povestit mai pe larg, mi-a spus: nous ne pouvons pas oublier, pendant 4 ans nous avons eu faim. Acei 4 ani și gata, tot la acei 4 ani revin toți ? [anii Ocupației germane din timpul celui de-al II-lea război mondial]. Dacă francezilor le-a fost 4 ani foame, restul nu contează… Acuma nu sunt toți așa, nu sunt toți încuiați. Alții sunt foarte drăguți, am cunoscut o franțuzoaică care a adăpostit la ea nu știu câți românași d-ăștia tineri… Are un nume englezesc, și cred că e de familie foarte bună, însă cred că a fost ostracizată, pentru că are un copil negru și nu e căsătorită, și probabil de-aia e așa drăguță cu toți cei care vin șiau și ei greutăți. însă are acest stereotip, un fel de a vorbi, rămas din 1968, știi, je suis concernée par, niște ticuri verbale care pe mine mă… nu pot să am comunicare, sună ca clișeele unui program. Dar eu o admir, îi mulțumesc că a făcut tot ce-a făcut pentru copiii ăștia români care mâncau la ea, găseau un acoperiș.

Rep: Cum credeți că cineva poate fi un bun român în exil?

S.V.: Să încercăm să păstrăm valorile noastre culturale, patrimoniul, etc. … Să mișcăm un deget. Uite, când a dărâmat Ceaușescu cartiere întregi, biserici, etc. a fost măcar Bubi Gane, nepotul lui Gane, știi pe autorul cărții, „Trecute vieți”. Bubi Gane era cam trăsnit de felul lui, dar a făcut un lucru foarte mare, a început să facă proteste și la UNESCO și peste tot, a făcut și expoziții când a fost dărâmată mănăstirea Văcărești, care se pare că era un monument unic în Europa, și am cumpărat toți un poster cu mănăstirea dărâmată, în fine, UNESCO s-a mișcat atunci puțin… în orice caz, el adunase foarte multe dovezi, fotografii, biserici dărâmate, Sfânta Vineri și mă rog, a făcut manifestații. Aici s-a făcut o expoziție?

Rep: în ce an?

S.V: Nu mai știu exact, 1985. Când au fost dărâmările. în fine, [Gane] a făcut un cancer și a murit. Au rămas fotografiile bisericilor întregi și dărâmate, case, au fost oameni care au fotografiat și au trimis [fotografiile] ? Dar nu s-a mai mișcat un deget de atunci. Apare câte unul așa, o picătură într-un ocean. Sunt aici, cum zicea mama, francezi care trăiesc în castele, în case vechi, se țin corespondențe de zeci și sute de ani, se păstrează, la noi totul se distruge, ba turcii, ba rușii, ba nemții, ba ăia, ba ăia, noi nu putem să ne creăm o cultură și să ne-o păstrăm?

Rep : Mircea Vulcănescu, nota un fenomen misterios, spunea ,eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri și s-ar așeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni și ei români. Există poate în spațiul românesc mai degrabă o vocație a absorbției, a integrării, o cultură receptivă care procesează eficace o multitudine de aporturi exterioare. Mulți români par să trăiască un adevărat malaise referitor la faptul că valorile culturale românești nu se exportă în coduri ușor recognoscibile, nu se publicitează cu un schelet tare, monolitic. Aud deseori, nu suntem cunoscuți, sau suntem prost cunoscuți, de alții. Există poate forme de creativitate și inteligență, un specific, un șarm cultural românesc care se manifestă/consumă în acel spațiu și nu e lesne transferabil în afara lui, în special în spațiul european occidental. Trebuie să-i forțăm intrarea în Europa. Să contribuim la o necesară codificare a lui ca, buni români, migranți. Mi-am pus de mai multe ori întrebarea aceasta.

S.V. Trebuie să rămâi totuși patriot, în România și în afară, nu ? Să faci ce se poate pentru neamul tău, să cultivi aspectele lui bune. Eu am văzut că după ce a fost chestia cu Ceaușescu și cu… cum se cheamă… Cântarea României, cuvântul patriot , anumite cuvinte și-au pierdut complet valoarea… Îți-e rușine să mai zici. Mie nu mi-e rușine, dar mă dezgustă când văd că altora le e rușine, adică unde am ajuns. Ce suntem ? Nu mai suntem nimic. Tata, în Dimensiunea românească a existenței spune: fiecare neam se va înfățișa lui Dumnezeu cu ce are mai bun în el. Bineînțeles că suntem un amestec în fond, dacă stăm să ne uităm câți au trecut peste noi, și în plus internaționalismul actual, mondializarea, turtește, nivelează și e un fel de tăvălug. Aud că cehii, polonezii, și mai ales ungurii sunt mult mai dârzi în a-și păstra și a-și face cunoscute valorile culturale.

Rep. : Credeți că în contextul european de astăzi pot apărea relativ ușor personalități care să reprezinte România în străinătate cu o carismă și o voce la fel de convingătoare ca cea a unei Elena Văcărescu pe vremuri, mătușa dvs.?

SV. : Eu văd că se ridică o generație de oameni foarte tineri azi care pare capabilă să exprime valorile românești în lume. Sper să poată realiza acest lucru.

Rep. : Ne puteți spune câteva cuvinte despre Elena Văcărescu văzută din interiorul familiei ?

SV. : Știam povestea logodnei ei cu Ferdinand, cum au fost văzuți de Maica Stareță când s-au sărutat și ce a decurs. Elencuța (Elena Văcărescu] era domnișoara de onoare preferată a reginei, Carmen Silva a insistat enorm ca ea să se căsătorească cu Ferdinand care o iubea foarte mult. Dar constituția prevedea ca regina României să fie de origine străină. Elena Văcărescu a trebuit să se exileze, și cu ea s-a exilat și Carmen Silva pentru o vreme destul de îndelungată. Când am cunoscut-o eram mică. Dar desigur se vorbea mult de ea în casă. Tata petrecea o bună parte din timp cu ea când mergea la Paris și o aprecia foarte mult. Ea trăia acolo cu sora mai mare a mamii, Niniche. Pe vremea ei înflăcăra mulțimile, era deșteaptă, cultivată, ghidușă, foarte patrioată și o foarte bună oratoare ceea ce făcea ca la Liga Națiunilor, unde era reprezentanta României cu Titulescu, să fie ascultată cu entuziasm. Au rămas în memoriile ei mărturii despre Leconte de Lisle, Clémenceau, Paul Valéry (cu care a făcut o serie de conferințe în Franța), etc. Era foarte generoasă, susținea tinerele talente, românii la Paris găseau mereu un sprijin în ea, printre ei Basil Munteanu care i-a devenit secretar literar. Scria poezii când era tânără, în copilărie juca la hore cu țăranii? Conacul și parcul de la Văcărești le-a lăsat Academiei pentru tinerii studenți săraci să-și petreacă vacanțele acolo. Nu știu ce soartă are acest conac acum.

Rep : Mi se pare că a scris numai în franceză, nu ?

SV. : Eminescu se pare că a strigat : nu se poate ! când a aflat că o fată tânără din neamul Văcăreștilor, cu Ienăchiță Văcărescu strămoș direct, scrie poeme în franceză. A zis : aduceți-o aici s-o învățăm românește. Ea vorbea perfect românește dar scria în franceză.

Rep : Văd că tot la poezii am ajuns. Cu cele recitate de tatăl dvs. în copilărie începuse această întâlnire a noastră de astăzi? Vă propun deci să încheiem cu câteva poezii, câteva rânduri care vă sunt dragi? Voi cita mai întâi o strofă din poezia lui Charles Péguy ? Rugă Fecioarei ?, poezie pe care tatăl dvs. o purta mereu în buzunarul de la piept și pe care o știți pe dinafară, mi-ați recitat-o la un moment dat astăzi, pare să fie o poezie de excepție în memoria dvs.

Pentru ca jalea lumii să o primim în piept

Si din nevoia cruntă de a nu te ști ferit

De a trage unde-i greul chiar dacă e cumplit

Si de a primi și răul întreg precum e drept. ?

Rep : Apoi delicioasa „Fabula pentru Sandra”, pe care Mircea Vulcănescu a scris-o pentru copilul Sandra Vulcănescu și i-o spunea cu ea pe genunchii lui?

Patru crocodili în somn
Bat la poarta unui domn.
Domnul poarta a deschis
Crocodililor în vis.
Până când s-a deșteptat
Crocodilii l-au mâncat.
Morala :
Când visezi astfel de vise
Nu deschide porți închise.

SV : Când am văzut cum s-au terminat lucrurile pt el, mi-am dat seama că această poezie a fost ca un fel de premoniție. Mă refer la arestarea lui.

Rep : Las la urmă câteva versuri dintr-una din poeziile scrise de dvs. pe care vă mulțumesc că ați acceptat să le reproduc aici. In ele citesc nostalgia cuvintelor calde de odinioară din familie, cuvintelor rostite între dvs. și tatăl dvs. curmate prea timpuriu , amintiri rămase încarnate în cuvinte-? poame ? într-o grădină pe care o veți regăsi dincolo de această viață, pășind pragul ei.

Grădina Vorbelor

Flori se îmbină cu surâsuri
Cântări se-nalță din abisuri
Acolo unde orice pas
In urmă și-a aflat popas
Si unde fiecare glas
Desprins de lume a rămas
mărturisit

Acolo-s vorbele cântate
Lacrimi, sunete, nestemate
Ca poamen crengi stau atârnate
Acolo-s cântecele toate
ce le-am iubit.

Rep : Vă mulțumesc, Doamna Sandra Vulcănescu, pentru această zi deosebită, în care am făcut cu dvs. o adevărată călătorie prin 70 de ani de istorie, de amintiri, migrând de la est la vest și cu gândul înapoi la est, la această Românie mereu prezentă într-un fel sau altul în viața dvs. -cu siguranță și într-a mea.

Scrisoare adresată de Emil Cioran Doamnei Viorica Vulcănescu

back înapoi

Paris, le 20 janvier 1968
Chere Madame,
Dans les Récits Hassidiques, il est dit de Baal-Shem-Tov : « Alors que les Îmes étaient toutes en Adam, à l’heure oú celui-ci s’approcha de l’Arbre de la Science, l’Îme de Baal-Shem-Tov s’échappa et ainsi ne mangea point du fruit de l’Arbre ».
Plus je pense à votre père, plus il m’apparaît qu’il était, lui aussi, une exception vertigineuse, qu’il devait également avoir éludé par quelque miracle notre commune malédiction. Il peut sembler insensé d’affirmer, à propos d’un esprit véritablement universel, qu’il n’avait pas goûté au fruit maudit. Cela doit être vrai pourtant, car son savoir prodigieux était doublé d’une pureté telle que je n’en ai jamais rencontré de semblable. Le péché originel, évident en nous tous, n’était pas visible en lui, en lui qui était si bien en chair et en qui, paradoxe merveilleux, s’abritait l’évadé d’une icône. Qu’il parlÎt Finances ou Théologie, il émanait de lui une puissance et une lumière qu’il ne m’appartient pas de définir. Je ne veux pas faire de votre père un saint mais il l’était en quelque sorte. Songez que lui, entouré d’auteurs, n’a jamais aspiré à en être un, que la volonté d’avoir un nom lui semblait inconcevable, qu’il ne fut à aucun moment séduit par la gloire, cette tentation de l’homme déchu et qui ronge tous les mortels, sauf quelques isolés qui ont retrouvé l’innocence aux extrémités de l’esprit. Je ne pense pas qu’il ait jamais été effleuré par l’idée malsaine d’être un incompris ; il ne jalousait et ne haïssait personne : hostile à la possibilité même de se faire valoir, il ne s’évertuait pas à être, il était. Un jour que, dans un accès de fureur contre ce que j’appelais alors « notre néant natal », je lui disais que nous n’avions pas été capable de produire un seul saint, il me répondit avec son aménité coutumière qui, cette fois-là, trahissait quelque véhémence : « Vous auriez dû voir cette vieille que j’ai connue dans un village perdu et qui, à force de prosternations et de prières, avit marqué de ses genoux le sol de sa chaumière . La sainteté véritable n’a pas besoin de se montrer et d’être reconnue. »
Nous n’étions pratiquement jamais d’accord sur le rôle dévolu à notre pays, auquel, par masochisme ou Dieu sait quoi, je me plaisais à ne reconnaître aucun mérite ni aucune chance. Pour moi, la donnée essentielle, le concept roumain par excellence était celui de « nenoroc ». J’y faisais allusion en toute rencontre, avec une insistance dont votre père ne pouvais pas me savoir gré. Je revins à la charge, dans une lettre, la dernière que je lui écrivis pour le remercier d’une étude qu’il m’avait dédiée et oú il citait force locutions autochtones chargées de sens et de sagesse, mais oú, lui disais-je, il avait omis la plus importante, la plus révélatrice : « N-a fost să fie » – dans laquelle je voyais le résumé, la formule, l’emblème de notre destinée.
Dans ce débat oú nos thèses s’affrontaient, maintenant je ne suis plus si sûr, avec le recul, d’avoir eu raison. Souffrir jusqu’au tourment à cause de l’insignifiance historique de son pays est une infirmité de littérateur, un vice de scribe. Mircea Vulcănescu, nullement exposé à ces faiblesses, n’appréciait, lui, que les valeurs intrinsèques : que son pays, ou que lui-même, existÎt ou non aux yeux des autres, cela ne comptait guère pour lui. Et parce qu’il était si étranger à cet orgueil de mauvais aloi, vous comprendrez aisément pourquoi, à aucun moment, je ne l’ai vu amer et crispé. Comme il vivait chaque instant intégralement, tout ce dont il parlait devenait un univers. Son extraordinaire vitalité transfigurait et les problèmes et les paysages. J’ai visité souvent le Parc de Versailles, mais je ne l’ai vu réellement qu’une seule fois, de façon définitive, inoubliable, avant la guerre, lorsque votre père nous expliquait, à Wendy et à Dinu Noica, et à moi-même, que le jardin que nous contemplions du haut de la terrasse était conçu comme une monade, une monade paradoxalement munie d’une fenêtre, d’une seule, cet intervalle qu’on aperçoit au bout, entre deux peupliers, par oú, de cet espace clos, on rejoint l’infini. C’était avec ferveur savante qu’il nous révélait ce monde parfait, marqué neanmoins par une faille métaphysique ; il nous faisait, aurait-on dit, la théorie du paradis, duquel sans doute sa mémoire, plus vive que toute autre, gardait une empreinte nette. Par quelque côté, j’en avais la certitude, il nous échappait toujours ; c’est ce que j’aimais en lui. Impossible de le cerner, de soutenir qu’il était ceci ou cela. Philosophe, il le fut, point de doute. En même temps, il était bien mieux qu’un philosophe. Il était miraculeusement n’importe quoi. Il n’y a pas de sujet qu’il ne traitÎt avec empressement et minutie. Quelle ne fut pas ma stupéfaction quand il m’apprit un jour qu’il venait d’écrire, pour je ne sais quelle encyclopédie, un texte long et détaillé sur la première guerre mondiale! Il y avait consacré des mois et des mois, sans le sentiment d’avoir perdu son temps ou d’avoir abordé un secteur extérieur, indigne de lui. Jamais il ne s’abaissait au regret, tel me paraissait être son secret, secret que, je vous avoue, je souhaitais tant pouvoir lui dérober. « Le refus indéfini d’être quoi que ce soit », non, il n’aurait pas souscrit à la devise de Valéry ; la sienne eût été plutôt : « L’acceptation indéfinie d’être n’importe quoi, d’être tout », l’acceptation ou, si vous voulez, la joie. Je ne puis imaginer votre père dans le désespoir. Mais d’un autre côté, il me semble difficile de croire qu’il n’en ait pas connu les affres. Lui, si ouvert, si préparé à comprendre tout, il n’était cependant pas voué par nature à concevoir l’enfer, encore moins à y descendre. Ce que je tiens à vous dire, c’est que de tous les esprits que j’ai aimés et admirés, aucun ne m’a laissé, autant que votre père, un souvenir aussi fortifiant: il me suffit de me rappeler son image, bouleversante de clarté, pour que soudain je trouve un sens à l’insanité d’être et que je me réconcilie avec l’ici-bas.

Emil Cioran

Traducere:

Stimată Doamnă,
în Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-șem-Tov: « Așa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de Copacul Cunoașterii, sufletul lui Baal-șem-Tov s-a eliberat și astfel n-a mâncat deloc din fructele Copacului ».
Cu cât ma gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuși, o excepție uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuși adevărul, întrucât cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atÎt de evident în noi toți, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit și în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanțe sau Teologie, din el emanau o putere și o lumină ale căror definire nu-mi aparține. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luați în considerare că el, înconjurat de scriitori, n-a avut asemenea aspirații, că dorința de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost în niciun moment sedus de glorie, acea tentație a omului decăzut si care îi roade pe toți muritorii, cu excepția acelor câteva cazuri izolate care și-au regăsit inocența la extremitățile spiritului. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînțeles ; el nu era invidios și nu ura pe nimeni : respingea chiar posibilitatea de a fi demn de așa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost. într-o zi când, într-un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam « nimicnicia noastră nativă », i-am spus că noi n-am fost capabili să producem măcar un sfânt, el mi-a răspuns cu obișnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o oarecare vehemență : « Trebuia s-o fi văzut pe această bătrână pe care am cunoscut-o într-un sat uitat și care, după atâtea mătănii și rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata sfințenie nu are nevoie să se arate și să fie recunoscută.»
Noi n-am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al țării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu știe de ce, mi-a plăcut să nu-i recunosc niciun merit sau șansă. Pentru mine, datul esențial, conceptul românesc prin excelență era acela de « nenoroc ». La acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistență pe care tatăl dumneavoastră nu mi-o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac, într-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o ca să-i mulțumesc pentru un studiu pe care mi-l dedicase și în care cita expresii de rezistență autohtone încărcate de sens și de înțelepciune, dar în care, i-am spus, o omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare : « N-a fost să fie » – în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.
în această dezbatere în care teoriile noastre s-au confruntat, acum nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate. Suferința pÎna la turment din cauza lipsei de importanță istorică a propriei țări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât valorile intrinseci : fie că țara lui, sau el însuși, exista sau nu în ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el. și pentru că era atÎt de străin de această mândrie nesănătoasă, înțelegeți cu ușurință de ce, în niciun moment, nu l-am văzut trist sau încordat. întrucât trăia fiecare moment pe deplin, orice era subiect de discuție devenea un univers. Vitalitatea sa extraordinară transfigura atât problemele cât și peisajele. Am vizitat ades Parcul Versailles, dar nu l-am văzut cu adevărat decât o singură dată, într-un mod definitiv, de neuitat, înainte de război, când tatăl dumneavoastră ne explica, lui Wendy și lui Dinu Noica, și mie însumi, că grădina pe care o admiram din înălțimea terasei era concepută ca o monadă, o monadă dotată paradoxal cu o fereastră, una singură, acest interval care se observa la capăt, între doi plopi, prin care, din acest spațiu închis, se putea întâlni infinitul. Cu o fervoare savantă ne-a dezvăluit această lume perfectă, marcată totuși de o ruptură metafizică ; el ne făcea, care va să zică, teoria paradisului, din care fără îndoială memoria sa, mai vie decât oricare alta, păstra o amprentă clară. într-un fel, eram sigur, ne scăpa mereu ; este ceea ce iubeam la el. Imposibil de identificat, de susținut că era așa sau altfel. Filozof, el a fost, nu încape îndoială. în același timp, el era mult mai mult decât un filozof. El era în mod miraculos orice. Nu există subiect pe care să nu-l trateze cu promptitudine și rigoare. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus într-o zi că tocmai scrisese, pentru nu știu ce enciclopedie, un text lung si detaliat despre primul război mondial! El a consacrat luni după luni, fără a avea sentimentul că-și irosește timpul sau că a abordat un sector extern, nedemn de el. Niciodată nu s-a coborât să regrete, atât de mare-mi părea a fi secretul său, secret pe care, vă mărturisesc, îmi doream atÎt de mult să i-l pot smulge. « Refuzul nedeterminat de a fi ceea ce sunt », nu, el n-ar fi subscris la deviza lui Valéry ; a sa era mai degrabă : « Acceptarea nedeterminată de a fi orice, de a fi totul », acceptarea sau, dacă doriți, bucuria. Nu mi-l pot imagina pe tatăl dumneavoastră în disperare. Dar pe de altă parte, mi se pare greu de crezut că n-a cunoscut chinul. El, atât de deschis, atât de pregătit să înțeleagă totul, el nu era totuși destinat din fire să conceapă infernul, și încă și mai puțin sa coboare în el. Ceea ce vreau să vă spun este că din toate spiritele peA care le-am iubit și admirat, niciunul nu mi-a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să-mi amintesc imaginea lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei de a fi și să mă împac cu cele de aici.

Emil Cioran

[1] Ultimul CuvÎnt de Mircea Vulcănescu este publicat în „Ethos” nr. 4 (1983), Paris. Redactori: Ioan Cușa și Virgil Ierunca. In acelasi număr, dedicat lui Mircea Vulcănescu, apare și Părintele risipilor de Virgil Ierunca [2] Trei trepte pentru Mircea Vulcănescu de Mircea Eliade, Prodromos nr. 8-9 Martie 1968 [3] Această expoziție a fost organizată de Irina Nicolau cu ajutorul fiicei doamnei Vulcănescu, Ima, plasticiană, în atelierul soțului ei. [4] Vezi anexa la sfÎrșitul textului interviului [5] Manuscriptum, nr 1-2 (1996), pag. 266. Revistă trimestrială editată de Ministerul Culturii și Muzeul Literaturii RomÎne. [6] Sokrateion ? Mărturie despre Mircea Vulcănescu (1991) Humanitas [7] Manuscriptum 1-2 (1996) pag. 277

****************