Dedicăm aceste câteva rânduri acelor ce și-au câștigat respectul cuvenit
și ocupă un loc de cinste în lista lungă a familiei noastre.

Unui tînăr pensionar

Cum arată momentul despărțirii după 51 de ani petrecuți în aceeași clădire.
Când ești un ziarist mucios de 24 de ani și alergi după pontul fierbinte legat de mușamalizarea unui caz de dopaj, iar o mînă păroasă te trage într-un birou, îți zici că te-a ales Îngerul Lămuritor pentru momentul marilor dezvăluiri. Clădirea pare rece ca o școală victoriană.
Omul închide ușa. E un necunoscut scund și musculos. Își trece degetul peste buze, secretos: “De la Gazetă?”. Da, de la Gazetă! “Aha, vino să-ți arăt ceva!”.
Biroul e plin de cărți și de tot soiul de bucăți de obiecte cu un sens ascuns. Piulițe mari, cranii de plastic, niște bucăți de liță care se dovedesc a fi reprezentări ale fibrelor musculare. Într-un colț, o mână de baterii, pe jumătate scurse.
Bărbatul începe să-ți povestească. “Biomotricitate, viteză de reacție nervoasă, rezistență umană la stres…”. Ce vrea?!!! Te înmoi, ești dezamăgit și începi să auzi tot mai încet. Nu el e “sursa zero”, nu el e cel trimis să-ți spună tot ce nu știi!
Tu cauți o bombă și el vorbește despre cum penetrează medicamentele membranele celulelor. Ești în căutarea informației, a actualității curgătoare. Vax albina! Nu-i pasă. Imperturbabil, tipul te ține în loc cu niște chestii legate de ceea ce tocmai au descoperit doi cercetători nemți despre “timpul de refacere a organismului”. La sfârșit se recomandă: “Pierre de Hillerin – Institutul de Cercetări pentru Problemele Sportului”.
Când ieși, ești amețit și, în mod ciudat, confuzia acționează ca un nimb protector în gălăgia străzii. Stadionul “Lia Manoliu” rămâne undeva în stânga. Tramvaiele pocnesc pe șine, spre Muncii. Bucureștiul arată de speriat în lumina rece a acestei dimineți de la începutul anilor ’90.
De atunci, au trecut mai bine de 20 de ani. Și, în toți acești ani, ori de câte ori m-a copleșit ceva, a sunat telefonul.“Treci pe la mine mâine dimineață să-ți arăt ceva?”.
Chiar și când România a început să se transforme într-o femeie nocturnă și moale, diminețile au rămas timpul privilegiat al discuțiilor cu Pierre de Hillerin. Cu cât societatea spectacolului a mușcat mai tare din noi, cu atât dialogurile cu el, întoarse către o lentoare intenționată și către teme impalpabile, au căpătat mai mult țel.
Cu fiecare zi în care știrile au devenit tot mai multe, mai presante, mai fragmentate, “făcând lumea lipsită de sens și zadarnică, pe baza unui mecanism care inhibă gândirea, inițiativa și acțiunea” (Jean-Pierr Le Goff despre presa de azi), cu atât inactualitatea aparentă în care s-a refugiat Pierre de Hillerin mi s-a părut mai importantă.
De ani de zile își anunța colegii că va pleca, că va renunța la postul de director al Institutului din complexul “Lia Manoliu”. Acum două luni, parcă dintr-o dată, a venit și le-a spus: ”Mă pensionez, îmi ajung 51 de ani în clădirea asta!”. Gabi Szabo, “unul dintre puținii demnitari care par interesați de Institut”, i-a trimis o scrisoare de mulțumire. Sau poate că nu.
Pierre de Hillerin a intrat prima oară în clădirea gris pe “13 martie 1963, ca scrimer, așa îmi amintesc”. Apoi a devenit antrenor. De lucrat a lucrat în Institut din 7 octombrie 1972. Director l-au numit pe 13 decembrie 1990. Are pasiunea datelor, nu e așa de grav. Pe 14 iulie 2014, a fost ultima zi de muncă aici, în clădirea unde răpea ziariștii ca să-i bată la cap. Acum două zile a împlinit 65 de ani. A rămas la fel.
Nu și-a renegat amicii. A ținut ca la ochii din cap la prietenia cu Rudel Obreja, care i-a adus niște colaborări la box și mărire de venituri, dar și recomandări s-o dea mai la spate ca să prindă un post onorific, ceva acolo. A rămas la fel.
Practic, nu există nici un nume mare al performanței sportive din România care să nu fi trecut prin această clădire sau să nu fi beneficiat, chiar și fără să știe, de munca de cercetare a celor 30 de oameni conduși de Pierre de Hillerin.
”Am fost 58, dar pe vremea tăierilor din 2010 am rămas 31. Cam așa se încurajează cunoașterea în sport la noi”, spune el. Îl aud greu, e în nu știu ce turn de la Măgurele, “au aflat că m-am pensionat și m-au angajat cu juma’ de normă cei de la Institutul de Științe Spațiale”.
Mi-l imaginez ca pe Sandra Bullock în Gravity, rotindu-se în liniște și încercând să prindă în căști murmurul sau poate o melodie de pe Pământ. Am început să scriu de parcă a dispărut. Doamne ferește!
De fapt, noi am dispărut un pic.
Nu există cel care să-ți risipească miraculos nelămuririle. Nu există Îngerul Știrilor Făcute Cadou și Împachetate. Nu există revelații. Există doar oameni pe care-i întâlnești, care te însoțesc și care te ajută cu liniștea că acesta nu e singurul cer rotitor.