Țiganca de pe peretele lui Christian. E tabloul de care-mi aduc aminte cu nostalgie. Vremuri trecute din copilărie.
Țin minte și acum cum povestea el de frumusețea și grația acesteia.
Dar eu cum o vedeam? Nas lung, ochi de culoarea abanosului care puartă o mândrie aparte, poate a tinereții și frumuseții. Zâmbetul buzelor subțiri spune o poveste, iar părul buclat se așează peste umerii jumătate dezgoliți de culoare arămie. Floarea roșie din părul său este asemenea ei, plină de viață și culoare, frumusețe și grație.
Portretul ei parcă vrea să spună o poveste, dar rămâne o taină nedeslușită. Zâmbetul dulce și ochii misterioși ai țigăncii se decolorează odată cu tecerea timpului, povestea piere împreună cu tabloul prăfuit de vreme.
Acum casa este goală și rece. Christian nu mai este.
Am rămas singură cu țiganca și mă întreb cât de repede a trecut timpul.
Tabloul său și copilăria trecută, îmi trezesc un sentiment de tristețe și deodată îmi curge o lacrimă.