München decembrie 1988
Din seria: Nostalgie
Proba.

De câteva zile nu mai avem liniște. Fata mea cea mare este în clasa 3-a. Nu știu de unde a aflat de el și căutăm în ziare un anunț. Fețițele vorbeau la scoală dar noi nu citisem anunțul. Tot ea a venit cu el de la școală.

Teatrul de copii, caută protagoniști pentru rolurile principale în spectacolul de Crăciun Peterchens Mondfahrt. Cum am spune noi Călătoria lui Peter pe lună.

Interesant. Dar anunțul era vechi.

– Da tată, dar încă nu s-a ținut.

– Ce să se țină?

– Uite proba în ziua … și mai sunt trei zile

Băieți și fete între 7 și 9 ani sunt așteptați în holul berăriei Löwenbrău pentru preselecție.

– Tată vreau să mergem și noi!

Venea sâmbăta probei și nu vorbea decât de asta. Ce puteam să fac, i-am promis că dacă am timp mergem și noi să vedem ce mai este și asta.

În ziua cu pricina am parcat în apropiere și am intrat în local. Restaurant de renume, clădire istorică cu arhitectura anilor de început de secol. Localul plin de lume. Nu vedeam nimic din ceea ce așteptasem.

– Nu aici, e la etaj în holul mic.

Ne-am întors la scările de la intrare și am găsit ce căutam.

În holul mic o mulțime de copii cu părinții lor. Era liniște și un bărbat explica. Se căuta un băiețel de 7 ani și o fetiță ceva mai mică. Nici prea înalți, nici prea grași, nici prea, nici prea.

Toți cei prezenți erau trecuți pe listă urmând să fie anunțați pentru etapa următoare.

A fost interesant. În mașină comentam cu fiica mea.

– Ai văzut ce mulți erau? Foarte mulți. Nu cred că avem șanse.

– Stai să vedem tată, că poate ne dă telefon pentru săptămâna următoare.

Așteptarea este grea. M-am luat cu treaba și am și uitat. Dar telefonul ne-a pus la încurcătură. Poimâine tot acolo, probă.

Bucuria a fost pe măsura așteptării.

– Tata mă duci?

Păi ce puteam să fac. Iată-ne în hol. Acum erau mai puțini copii. Fiecare a primit o foaie de hârtie cu un mic text. Trebuie învățat până miercuri.

În mașină pe drum spre casă a citit textul și cred că deja la învățat.

– Nu e greu uite că îl știu.

– Da Silvana, dar depinde cum îl spui.

Copii stau la rând. Băieții la domnul acela și fetele la o doamnă. Rând pe rând rostesc citatul. Domnul și doamna le dă altă coală de hârtie. Alt text mai lung, cu dialog. Avem timp până sâmbătă.

Acasă se fac exerciții. Textul e prea lung pentru mine dar ea îl știe.

– Silvana, e bine că l-ai învățat. Dar lucrurile se complică. Sunt așa de mulți copii. Nu cred că avem șanse. O să fi supărată și e păcat să-ți faci iluzii.

În fața noastră unul s-a încurcat. E prea timid și a uitat ceva. Altul e hotărât și-și spune textul scadențat. Tare și fără pauză.

Din toți am primit și noi iar un text. Doamne dar sunt mai multe pagini.

– Draga mea, trebuie să înțelegi că-i foarte greu. Trebuie să ai voce puternică pe scenă.

– Tata, nu vezi că pe băiatul ăla nu l-au mai chemat. Am rămas numai vreo zece.

– Păcat de atâta efort și timp pierdut. Cum să-ți explic. Copii ăștia sunt toți nemți. Au crescut cu frații Grimm, pe limba lor. Tu știi Capra cu trei iezi și cred că ai accent în glas.

Zilele trec greu. Trei seri pe săptămână sunt repetiții. O poveste întreagă o știm pe de rost. Începe să fie interesant. Au rămas trei perechi de copii. Peter și Anneliese. Un băiețel și surioara lui puțin mai mare. Repetițiile sunt tot mai grele.

Silvana are partener un băiat simpatic. La fiecare repetiție stau în sală și nu-mi vine să cred. Au început pregătirile cu decor și costume. Cei doi copii sunt personajele principale dar pe scenă îi însoțesc actori adevărați.

Astă seară repetăm scena cu mersul la culcare. Amândoi în pijamele sunt duși de mama la culcare. În mijlocul scenei tronează un pat mare. După ce mama la spune o poveste ei ar trebui să adoarmă. Dar ca între frați rămași singuri începe hârjoana. Ba tu, ba eu, ba da, ba nu și uite așa.

Regizorul e domnul de la probele din hol. Soția lui dă indicații la scenă.

În pat copiii se bat cu pernele, aleargă în jurul patului și se fugăresc. Scenă de treizeci de secunde. Textul prevede schimb de cuvinte de ceartă.

Ar merge totul bine dar Silvana s-a oprit.

– Nu pot așa, cu vorbele astea nu merge. Când fugi și țipi aș spune altceva.

Regizorul cere pauză.

– Dragă Anneliese, voi trebuie să jucați cum simțiți mai bine. Lasă textul și fă să trăiască scena.

Zis și făcut. Repetăm scena. Actorii privesc din culise. Eu din rândul doi. Regizorii așteaptă curioși.

Deci iar țopăială în pat, strigăte de spaimă, zboară fulgii din perne și Peter e sub pat. A durat un minut.

– Nu vă opriți, prinde-l. Bagă-l în pat, ce mai stai.

A durat cam trei minute. Regizorul e fascinat. Așa rămîne. Așa jucați mereu și acolo unde ceva nu merge improvizați.

Mâine este premieră. E ajunul Crăciunului și noi avem spectacol.

 

Sala e plină de copii gălăgioși pe care părinții și bunicii încearcă să-i liniștească. Când lumina s-a stins încet și gongul mare a bătut toată lumea e atentă. Cortina se strânge lin și lasă privirii scena sub lumina reflectoarelor. Se spun primele fraze. Copiii nu sunt în scenă. Acum îi aduce mama să-i ducă la culcare

Sala ascultă și joaca începe. Peter fuge, se ascunde. Copiii râd.

Anneliese în loc să-i ia urma se întoarce către sală și întreabă: Unde-i?

În sală se dezlănțuie furtuna. Toți copiii în picioare într-un vacarm de nedesris țipă: Sub pat, prinde-l, prinde-l.

E un dezastru, începe să se tragă cortina. Silvana face un pas înainte se apleacă un pic către noi și pune degetul la gură. Sala amuțește. Acum se poate continua. Ne are pe toți în mână. Seara de poveste continuă, actorii au chipuri luminoase și sala interacționează.

O oră de spectacol. Ne-am întors de pe lună înapoi. Ne-am trezit din aventura visului. În cabină încercăm să ne schimbăm. Regia, actorii, mașiniștii comentează. Vin și ne felicită. Peter și Anneliese a avut un triumf. Premiera a fost un mare succes.

Îmbrăcată pe jumătate ieșim să ajungem la mașină. În fața teatrului lumea așteaptă taxiuri.

– Uite-o pe Anneliese, strigă un puști. Strada aplaudă, iar noi plecăm acasă.

Piesa s-a jucat o stagiune de o lună. Succes de casă și bani de buzunar. La spectacolul de Căciun și-a invitat toți colegii de clasă. Din banii câștigați n-a mai rămas nimic dar renumele și la făcut pe gratis.

A trecut un an. Zilele trecute eram în metrou când o tânără se apropie de noi și întreabă.

– Eu te cunosc de undeva. Ești Anneliese?

Silvana s-a lipit de mine și-mi strânge mâna.
Amândoi zâmbim cu ochii uzi.

Lasă un răspuns