Mircea Vulcanescu 2

Interviu. Margarita Vulcănescu:
Viața mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn!

de Zoltan Rostas, 23 ianuarie 2015

Mircea Vulcănescu a fost unul dintre cei mai străluciți intelectuali români din perioada interbelică. Economist, filolog, filosof, sociolog și profesor de etică. La 9 octombrie 1946, comuniștii îl condamnă la opt ani de temniță grea. Moare în închisoarea de la Aiud, la 48 de ani, după ce se sacrifică, culcându-se pe ciment, ca o saltea, pentru a salva viața unui coleg de celulă mai tânăr suferind de plămâni. A lăsat posterității și popularul îndemn: Să nu ne răzbunați!.

Mircea și Margarita Vulcănescu

Publicăm pasaje dintr-un interviu mai amplu acordat de Margarita Vulcănescu, soția filosofului, profesorului Zoltan Rostas

Margarita Vulcănescu: Viața mea cu Mircea a fost o bucurie fără seamăn! Neasemănată! și parcă neomenească! Că era o minune de om! Așa! Și neașteptată! Că îți spusei: aveam cu șapte ani mai mult, și niciodată nu mă gândeam să mă mărit! Eram hotărâtă să nu mă mărit.

Zoltan Rostas: De ce?

M.V.: Pentru că nu eram frumoasă, nu aveam bani, și nu vroiam să fiu așa datoare cuiva. Vroiam să fiu independentă, și pe seama mea. (râde.) Și eu nu întrevedeam decât ceva așa care să nu fie și nu ceva! Ceva care să nu depășească considerentele astea.

Z.R.: Judecând după fotografia asta, pe care am văzut-o, l-ați cunoscut mult mai înainte.

M.V.: Da, l-am cunoscut. Adică, e foarte ciudat. Eu mi-am scris jurnalul. De când eram mică. Nu întotdeauna, e adevărat. Că nu scriu anumite neplăceri de acasă, pe alea nu le pomenesc.

Z.R.: Dar nu mai aveți jurnalul?

M.V.: Ba da! Când a ars casa din Calea Victoriei, Mircea, care lucra la Finanțe, a dat o fugă acolo și a luat iconostasul nostru și jurnalul meu! Mircea, dar asta ți-ai găsit să aduci? Bine, icoanele bineînțeles! Dar jurnalul meu! Când sunt atâtea cărți. Lasă, lasă. Mai târziu o să-ți pară bine că îl ai.

Z.R.: Formidabil! Până când ați continuat să scrieți?

M.V.: Până când n-am mai putut să văd (râde). De exemplu când am fost fericită, n-am scris. N-am scris: les peuples heureux n’ont pas d’histoire ziceau francezii. Și afară de asta, mai apăruseră un fel de calendare-agende cu doar atâta pentru fiecare zi. Acolo mai scriam, notam scurt.

Z.R.: E un document extraordinar!

M.V.: În timpul vacanțelor trebuia să mergem la mare sau la munte cu copii. El trebuia să stea la București, până la sfârșitul săptămânii, că avea treabă la minister. Dar când era liber, se ducea în Calea Victoriei, unde găsea pe soră-mea, găsea casa, și îmi citea jurnalul. Într-o bună zi, zice: Știi că m-am găsit în jurnalul tău? Uite: în ziua de 11 noiembrie 1918â. Am plecat de acasă singură și în drum m-am întâlnit cu fratele meu și cu un coleg – cu fratele meu ăl mare, si cu un coleg al lui. Am schimbat două-trei vorbe și am mers mai departe. M-am mai întâlnit și cu o prietenă de școală, din liceu, Didi Negrea, și cu mama ei, și cu surioara mică. Și au zis: Hai, vino cu noi la cinematograf. Nu, nu, nu, nu, nu. Mă duc mai departe. Și încă cu cineva, acum am uitat, nu mai știu. Și pe Bulevardul Facultății, Elisabeta, am luat-o la stânga și am ajuns în fața facultății, cu fața spre Mihai Viteazul, spre statuie. Și am văzut un tânăr înalt, cu păr castaniu, ridicat sus pe soclul care era plin de flori, de coroane de flori, și vorbind. Și lumea asculta, și lumea asculta. Eu n-auzeam ce spunea și el vorbea, vorbea, vorbea. Și pe urmă, lumea a aplaudat ca nu știu ce! Și tânărul s-a coborât. Și ăla era Mircea! Îl urcase Jean Duca, care era ministru pe atunci. Și în jurnal, în ziarul de atunci, același lucru e spus. Și zice: studentul Vulcănescu. Nu era student: avea 14 sau 16 ani. Cât avea în 1918? 14 ani. Și vorbise el, fără să știu cine era.

Z.R.: De ce vorbea?

M.V.: Era eliberarea și unirea! Ah! Era în /18; în toamna lui /18. Da, da, da. Atunci era ziua. Da, e extraordinar! Că eu habar n-aveam că exista tânărul ăsta! Habar n-aveam. Și el habar n-avea. Și e extraordinar că am mers neîntrerupt: m-am întâlnit cu trei persoane și eu tot înainte am mers. Pe urmă l-am auzit la seminar la Gusti. Am intrat la facultate. Și eu nu mă manifestam în nici un fel, doar că iscăleam hârtia aia de prezență. Dar altminterea, n-am luat niciodată să tratez un subiect, să mi se audă glasul. Și erau tinerii ăștia: era Stelian Mateescu, era Paul Sterian, Claudian. Era o plăcere să-i asculți! Dar dintre toți, Mircea era ăl mai deștept! ăl mai strașnic! Și am scris eu în jurnalul meu așa: Astăzi, spre marea mea mirare, dar în franțuzește scriam, am descoperit că Vulcănescu este așa de deștept! Nu-mi închipuiam.(râde) Nu-mi închipuiam, pentru că era prea frumos! Și avea și un mic defect: nițel, era nițel peltic. Însă se corijase. Dar atunci pe când Era încă foarte tânăr: avea 18 ani! 18-19 ani. Și el a citit asta! (râde)  S-a plănuit o excursie la Râmnicul Sărat. Nu! La Râmnicul Vâlcii. Și Mircea căra saltelele, ca să ni se pregătească patul pentru noapte. Căra saltele. Nu se dădea în lături de la nimic! De la nimic! Se încingea cu cordonul ăla pe care îl poartă bărbații, așa. Ei, și lua rucsacurile fetelor care nu puteau să le ducă bine, pentru că li se părea prea greu, și le atârna aici, de jur împrejur, și urca cu o ușurință! Era și subțirel. Subțire și înalt. Și îi ajuta pe cei neobișnuiți cu muntele. Și pe mine m-a ajutat foarte mult. M-a învățat să fac excursii. Că mi-era și rușine să arăt mereu că nu pot! Așa că, vrând nevrând. Și se repezea la orice! Altă dată își dăduse hainele unui cerșetor. Sărac. În fine. Nu era așa ceva special: făcea asta mereu, mereu, mereu. Pasărea este o mănăstire și un lac.  Altă dată și-au zis să petreacă o Duminică. Și s-au urcat în barcă. Erau șapte. Băiatul, Bebe Ionescu, foarte gras, a început să  sar㦠Mi se pare că i-a căzut pălăria în apă, sau nu știu ce, și a început să joace așa, cu barca. Barca s-a răsturnat, și au ajuns cu toții în fundul apei. Mircea știa să înoate. Micaela Eleutheriade știa un pic. Ailalți nu știau deloc. Barca s-a răsturnat, așa, și Mircea, care era foarte săritor. Știi, nu era ceva, să fie nevoie de cineva, să nu fie el acolo! A înotat și i-a scos. A scos pe domnișoara aia Gănescu, a scos pe Micaela care mai știa  l-a ajutat, că mai știa să înoate. A scos pe a treia persoană, nu știu, nu era Anina. Era altcineva. Și Ella Ionescu s-a agățat de picioarele lui când scotea pe cineva, așa că el, ca să se elibereze, că-l trăgea în josâ s-a eliberat. Le scotea și le punea să se rezeme de barca întoarsă pe dos. Știi? Și atunci, pe urmă s-a scoborât ca să scoată pe Ella și pe Bebe, care erau foarte grași. Și nu i-a mai găsit. Și când a ieșit, istovit, a leșinat pe malul lacului…Când i-au scos, nu mai trăiau.

Și asta l-a tulburat în așa hal, încât nu-și mai găsea nici credința, nici sufletul. Așa l-a tulburat de grozav.

Z.R.: M-am întrebat cum de dumneavoastră v-ați împrietenit?

M.V.: Da, ne-am împrietenit așa de mult, încât aveam încredere foarte mare, și-i spuneam niște lucruri, multe lucruri despre mine, care nu-l priveau pe el… Și eu, probabil că aveam și eu o natură… un fel… în fine, găseam acolo cum să-i spun, și să mă înțeleg cu el. Și ne înțelegeam. Și el era seducător. Era foarte… foarte… Și în același timp impunea un fel de distanță. Da. Așa că îl consideram… Era foarte amabil, foarte îndatoritor, foarte așa! Å¢i se părea că era așa ceva… Și ceremonios. Și eu… pe mine mă intimida foarte mult; adică era… avea o politețe, așa, care te ținea la distanță. Așa cum avea și Enescu. Dar la Mircea era mai… ceva mai cald decât la Enescu.

Z.R.: A fost condamnat pe câți ani?

M.V.: Pe opt ani.

Z.R.: Pe opt ani? Și din aceștia, câți a trăit?

M.V.: Șase. Șase, că între timp a fost dus la Jilava, se pare că dintr-o greșeală, că s-a dus pentru un alt Vulcănescu, că nu era vorba de el. Și acolo a fost dus în carceră. Era în ianuarie, în frig și ger. Și au fost cinci, se pare. Și unul din ei, mai tânăr, un oarecare Lăzărescu, a leșinat sau era gata să leșine, mai tânăr. Și ei, în carceră intră în cămașă sau în pielea goală, nu știu cum, așa, sunt dezbrăcați. Și Mircea l-a luat în brațe. Or, se pare că este apă, cred, umezeală, la Jilava. S-a întins pe jos și l-a încălzit. A spus: „Este mai tânăr decât noi și trebuie să trăiască”… nu știu… „că are și copii”. Și de acolo a ieșit cu o bronșită, o pneumonie. Și pe urmă a fost mult timp bolnav. Eu, în timpul ăsta nu puteam să ajung la el și făceam mereu petiții, vroiam să-i trimet – era o doctorie atunci, pe care mi-o trimetea soră-mea din străinătate… nu mai știu cum se chema, împotriva tuberculozei. Și-i trimeteam și mereu eram refuzată. Mereu mă duceam cu o petiție în strada de pe lângă Catedrala Catolică, în Strada Lutherană. Acolo era direcția închisorilor. N-am mai putut să răzbesc, nici să-l văd! Să-i trimet! E curios. A fost ceva, o încurcătură: în ultima carte poștală îmi cerea cinci kilograme în loc de trei, și părea așa, cu un fel de nădejde. Și pe urmă, brusc, a fost întrerupt. Și pachete, și tot… Tot, tot.

Z.R.: Și cum, când ați aflat că a murit? Imediat?

M.V.: Nu. Întâi mi s-a spus așa: „Am auzit că a murit”. „Nu se poate!”, mi-a spus un domn pe care-l vedeam la Biserică, la Sfânta Vineri.  Mircea? Nu! Nu se poate. Mircea nu moare… Pe urmă mi-a spus-o o doctoriță, o doctoriță bună, de copii, doctorița Nuți Mateescu, care îl cunoscuse. Venise întotdeauna la fetițe când erau bolnave. Și mi-a spus: „Am auzit că domnul Vulcănescu s-a prăpădit.” „Nu, nu se poate! Nu se poate.” Credeam că nu e posibil. „Vai, vai! un om ca el! Nici într-o sută de ani nu mai întâlnești așa un om !” Și pe urmă, într-o zi, când e o sărbătoare… Nu „Întâmpinarea Domnului” – „Intrarea în Biserică”, știi, când Maica Domnului este dusă, fetiță mică, la biserică. Știi, acolo: hramul este la Biserica Sfinților din Calea Moșilor, de pe lângă Bulevardul Domniței, în strada   Sfinților. Și fusesem acolo. M-am întors și seara trebuia să merg la niște prietene în Știrbei Vodă. Mi se adusese un bilețel care fusese trimes la vechea noastră casă. Dar eu eram deja aici. Fuseserăm scoși. Și pe bilețel scria: „Să vă prezentați, pentru ca averea defunctului Mircea Vulcănescu să treacă în patrimoniul Statului.”

„Ce prostii sunt astea! Au luat averea toată și acum îl confundă cu Mihail Vulcănescu, tatăl lui! De ce să fie vorba de el!” Și m-am dus la prietenele mele. Dar lucrul ăsta mi-a rămas în cap, așa. Am stat acolo, am stat de vorbă, dar lucrul ăla tot lucra. Când am plecat de acolo din ce în ce mai mult mă dumiream că era vorba de Mircea. Trebuia să ne prezentăm la prefect sau la nu știu ce, ca să treacă averea lui… Dar averea lui fusese luată, că noi eram aici la doctorul Sturdza. Fusesrăm scoase pe bancă în curte și ni se spusese că republica n-are nici o datorie față de noi. Iar noi am fost luate și aduse aici de doctorii Sandu și Nina Sturdza. Mai venise și Xenia Costa-Foru să ne spună că ei aveau o casă mare pe Dealul Mitropoliei, mare-mare. Aveau foarte mult loc. Și venise cu câteva luni înainte, să-mi spună să știu că găsesc la ele un mic apartament…. Însă în timpul ăsta, frații ei au fost scoși și au venit la București. Așa că se ocupase ce ne rezervase. Că ne rezervase ceva foarte bun: două odăi, sală de baie, așa, independent, în casa aia mare. O casă mare pe Dealul Mitropoliei. Și atunci, a venit doctorul Sturdza, pe care îl cunoșteam foarte puțin. Aveam prieteni comuni, dar nu ne cunoșteam prea mult. Așa, îi știam.

Z.R.: Dar a avut curaj!

M.V.: A avut curaj, da! A avut curaj, pentru că … Mai întâi că foarte mulți erau scoși din loc… au pierdut casele. Și afară de asta erau și deocheați. Și au avut greutăți și interogatoriu. Și au avut curajul și bunătatea să ne ia la ei! Era un apartament pentru o familie și stăteam cu ei. Și așa… Și atunci, când m-am întors acasă, am știut că era vorba de Mircea. Și atunci am trimes pe fratele meu. Și s-a dus fratele meu cu fostul secretar al lui Mircea, un domn Vasilescu. S-au dus la percepție, unde trebuia să mă duc eu. Și acolo, frate-meu a văzut așa, pe furiș, și și-a scris pe manșetă data morții lui Mircea: 28 octombrie 1952.

[…] Z.R.: De unde îl cunoștea Antonescu?

M.V.: Păi era faimos ca economist… Era faimos prin deșteptăciunea lui, prin puterea lui de muncă. Îi mersese vestea. Se știa. Se știa… dealtfel când a venit de la Paris, unde lucrase, și a trecut o jumătate de doctorat. N-a trecut mai mult. Pentru că era… Pentru asta lăsa lucrurile. Mamă-sa îl tot zorea, mama lui: „Mircică, doctoratul! Mircică doctoratul!” Și el spunea: „Mama nu înțelege că eu vreau să-mi trec doctoratul când oi fi foarte, oi fi foarte bine pregătit, când oi ști foarte bine. Așa ca să fiu – nu spunea „să fiu deasupra doctoratului – dar, zice, atunci se trece doctoratul, când… Nu înainte de a poseda tot ce poți!” Avea teoria lui. Era mult, mult mai inițiat și mult mai evoluat decât… poate decât mulți. Eu am trecut capacitatea împreună cu unii „doctori”. Doctori în literatură, în filosofie, și nu corespundeau. Cu…

Z.R.: Cu titlul.

M.V.: Cu titlul. Delvé (râde). Mircea era faimos. Dealtfel, când a venit de la Paris, fără să facă nici o stăruință, nici o intervenție, a fost numit la Oficiul de Studii, la Ministerul de Finanțe. Și de atunci a început să lucreze foarte mult. Erau patru sau cinci. El zicea: „Asta datorez tatălui meu”. Pentru că tată-său fusese inspector la Finanțe. Și fusese strict! Și ca muncă, și ca cinste, încât lăsase o amintire.

Z.R.: După ce a venit de la Paris și a fost numit la acest Oficiu de Studii, a lucrat în continuare fără întrerupere la Ministerul de Finanțe?

M.V.: Da, n-a mai scăpat. N-a mai scăpat!

Z.R.: Dar n-a părăsit nici Catedra de Etică.

M.V.: Nu, n-a părăsit-o. Avea jumătate. Avea Catedra de Etică…

[…] Z.R.: Dar n-a scris decât destul de puțin, față de capacitatea lui…

M.V.: Păi, de-asta era supărat pe slujba asta, la Minister! „De ce nu mă lasă pe mine? De ce nu sunt eu lăsat să scriu? Să scriu!” Da. Se culca, să zicem, la douăsprezece-unu, mai bătea la mașină în odaia de alături, pe urmă venea, se culca. Pe la cinci se trezea, și-mi spunea ce s-a gândit să scrie și se ducea la mașina de scris, mai scria, probabil că nota ceea ce vroia să scrie și îi venise în minte. Și pe urmă venea iar și se culca, până se făcea ceasul… nu știu, șase și jumătate, când se ducea în baie și până venea vremea de trebuia să se ducă la Minister. Și în timpul ăsta, în baie, răzându-se, îmbrăcându-se, recita, cânta de obicei.

Avea o memorie extraordinară, știi? Și un fel de… Juca și teatru. În fine, toate astea… Era o… bogăție. Și recita și din poeți francezi, și englezi, și din nemți. Și din români. Alecsandri, Eminescu… „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” Da. Și pe urmă, până să plece… Bine, mai vorbeam între timp, mai nu știu ce. Eu îl ascultam cu mare plăcere…. Învăța și avea și o memorie!… că știa toate. Și a avut un mare entuziasm pentru Jean Cocteau. Noi, aici, credeam că le inventă și că, adică, e o fantezie așa, trecătoare, că nu se poate să-l farmece atâta poezia lui Cocteau. Dar îl fermeca! „De ce nu mă lasă să scriu?” Trebuia să lucreze. Când era vorba de buget, trei zile și trei nopți el stătea la Minister. Acolo se rădea, acolo mânca. Și cine știe ce mânca. Ciocolată. Și probabil că îi mai aducea ceva. Și mama lui se îngrijora: Vai de mine, Mircică, ce-o fi făcând? Unde este? Să nu i se facă rău.