Bunicul meu

PICĂTURILE de SUFLET, nu pătează, nu se șterg și uneori nu se văd.
Dar odată ivite, ne reprezintă și ne însoțesc întotdeauna.

Primite de la autor și culese despre el.
Cu acceptul acestuia reproducem:

16-029 Cristina de Hillerin

******

Dincolo de cuvinte și prejudecăți, sunt oameni și sentimente!

******

***
24 septembrie 2015
Bunicul meu

Cu toții ne aducem aminte: stăteam în fața unui televizor alb-negru, bunicul Joseph, se uita captivat la concertul de la Viena, noi ăștia mai mici ne vedeam de treburile noastre iar eu îl pieptănam ca de obicei. Avea 29 de fire albe pe care mă angajasem să le aranjez. Eram, cum se zice în 2015, stilistul lui personal.
Bunicul era cel mai bun client al meu, nu zicea nici pâs, cu toate că tot procedeul dura ceva. Știam ca are răbdare.
Bunicul meu a început să plângă dintr-o dată. Am crezut că-i de la pieptăn și m-am dus către bunica, Floarea, s-o întreb cu ce am greșit. Cred că aveam cam patru ani când am înțeles ce mi-a spus: Ai să vezi mai târziu!
Și așa a fost!
Am înțeles, mai târziu ce-i drept, ce-am moștenit. Pe lângă concertul de la Viena, o mare, dar prea mare inimă. De la ei!

-/-

Administratorul sitului își exprima admirația și vă invită să adăugați comentariile dvs.